Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Studiul Bibliei

 
Leviticul
 
    „Leviticul” este termenul folosit în Latina Vulgata pentru a desemna cea de-a treia carte a Pentateucului. Vulgata a împrumutat termenul din Septuaginta grecească, după expresia „Levitikon”. Această a treia parte a Pentateucului, se cheamă astfel, deoarece vorbeşte în principal despre serviciul preoţilor leviţi. Mai târziu, rabinii iudei au numit-o Torath Kohanim (Legea preoţilor) şi de asemenea Torath Qarebanoth (legea jertfelor). În bibliile ebraice, cartea este numită Vayyiqera, care este primul cuvânt al cărţii şi înseamnă „Şi el a chemat”.

    „Leviticul” începe cu conjuncţia „şi”, legându-se direct de relatarea precedentă a cărţii „Exodul”; găsim deci, încă o dată, dovada faptului că, „cartea legii” sau Pentateucul, a fost la origine o singură carte, scrisă de Moise. Faptul că scriitorii Bibliei care au urmat şi că Isus Cristos însuşi, au recunoscut pe Moise ca scriitor al cărţii „Leviticul”, este demonstrat de legăturile care se fac între numele lui Moise şi citatele din această carte. Comparaţi în acest sens, Neemia 8:14,15 cu Leviticul 23:34,40-43; Luca 2:22 cu Leviticul 12:2; Romani 10:5 cu Leviticul 18:5 şi Matei 8:4 cu Leviticul 14:1-32.

    Asupra perioadei de timp cuprinse în „Leviticul”, există o anumită incertitudine, dar este sigur că ea nu depăşeşte o lună. Textele care urmează, demonstrează că între încheierea cărţii „Exodul” şi începutul cărţii „Numeri”, este un interval de o lună, prima lună a anului1512 î.Chr. „În prima zi a primei luni a celui de-al doilea an (după ieşirea din Egipt), cortul a fost ridicat” (Exod 40:17). „DOMNUL a vorbit lui Moise, în pustia Sinai în cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului” (Numeri 1:1). De aici rezultă că ceea ce este relatat în cartea „Leviticul”, este cuprins în intervalul de o lună. Singura precizare cuprinsă în carte, a unei perioade anume, este aceea a celor opt zile dedicate consacrării lui Aaron şi a fiilor săi, referitoare la serviciul lor (Lev. 8:33; 9:1). Din toate acestea rezultă că perioada acoperită de cartea „Leviticul”, a fost de cel puţin opt zile şi de cel mult treizeci. Datorită faptului că în acel timp Moise primise porunca de a scrie, este posibil ca el să fi scris cartea „Leviticul”, în acea primă lună a anului 1512 î.Chr.

    În ceea ce priveşte conţinutul, fiind stabilite cortul şi amenajările sale, „Leviticul” începe să trateze imediat o serie de legi şi porunci referitoare la diferite sacrificii şi la procedurile speciale legate de acestea. O cercetare atentă, arată o schemă clară şi argumentată. Lucrul cel mai important este că regulile nu erau în acea vreme doar nişte ritualuri religioase de natură omenească; ele au acum o valoare mai mult decât istorică. Faptul că ele aruncă, în mod profetic, o umbră asupra lucrurilor ce vor veni, este confirmat de apostolul Pavel, când zice: „legea are umbra lucrurilor viitoare” (Ev. 10:1-4; vezi şi Gal 3:24, Col. 2:16,17). Nu toate lucrurile pe care le prefigurează legile cuprinse în cartea „Leviticul”, s-au împlinit complet (de exemplu, beneficiile ceremoniilor zilei antitipice a ispăşirii şi a jubileului). Acest fapt conferă acestei cărţi o importanţă actuală deosebită şi o recomandă astfel unui studiu serios.

    Cartea „Exodul”, se termină odată cu ridicarea cortului şi prin numirea unui mare preot, precum şi a preoţilor care îl asistă în slujire. Urmează „Leviticul”, care fixează regulile, legile relaţiei poporului cu Dumnezeu. Primele şapte capitole tratează lucruri privitoare la jerfe. „Jertfă” traduce cuvântul ebraic qorban, care înseamnă în primul rând „a se apropia” şi se referă la ceea ce este adus pe altar. Penultimul verset al acestor capitole conchide, rezumând, această parte despre sacrificii şi enumeră cele şase tipuri de sacrificii: „aceasta este legea arderii de tot, a darului de mâncare, a jertfei de ispăşire, a jertfei de vină, a închinării în slujba Domnului şi a jertfei de mulţumire” (7:37).

    Aceste jertfe sunt cuprinse în două mari părţi: jertfele de sânge şi jertfele fără sânge. Doar cele cu vărsare de sânge contează ca ispăşire şi tocmai de aceea preoţilor lui Dumnezeu le era interzis să bea sau să mănânce sânge. (Lev. 17:11-14; Ev. 9:22). Creaturile vii folosite erau tauri, oi , capre, porumbei şi turturele. Pe scurt, diferitele sacrificii aveau următoarea semnificaţie: uciderea, arăta completa dedicare lui Iehova; sacrificiile de mulţumire, se făceu pentru a-I mulţumi lui Iehova; sacrificiile pentru vină şi jertfele de ispăşire erau foarte asemănătoare, existând totuşi o diferenţă. În sens larg, se pare că jertfa de ispăşire avea legătură mai mult cu păcatele generale şi actuale, în timp ce jertfa de vină se referea mai mult la cazurile speciale de neglijenţă. Această jertfă din urmă, era făcută numai pentru persoane individuale, în timp ce prima era făcută pentru persoane individuale sau pentru întreaga adunare. Sacrificiile care nu presupuneau vărsare de sânge, de grâu sau de făină (numite „jerfe de mâncare” în K.J.V.) erau făcute ca recunoştinţă pentru binecuvântarea pământului de către Dumnezeu. Ofrandele de consacrare ale celor care erau unşi preoţi, se ardeau de tot, pentru a arăta deplina consacrare a celui care le-a oferit.

    Capitolele opt la zece, conţin aproape în exclusivitate, relatarea istorică cu privire la consacrarea levitului Aaron şi a fiilor lui, precum şi a serviciului lui Aaron de la sfârşitul perioade de consacrare, de şapte zile. Apoi, urmează facerea de cunoscut a jertfei cu foc străin, adusă de doi dintre fiii lui Aaron. Acest act idolatru i-a costat viaţa. Cele cinci capitole care urmează, prezintă legea pentru animalele curate şi cele necurate, legile pentru celelalte necurăţii, precum şi cele referitoare la purificări. Cel de al şaisprezecelea capitol, descrie ceremoniile tipice ale zilei anuale a ispăşirii. Ultimele unsprezece capitole ale cărţii, vorbesc despre legile lucrurilor sfinte şi descriu normele referitoare la anul jubileului cu proclamarea şi decretarea „libertăţii în toată ţara”. Un capitol îndeamnă la ascultare, punând în contrast binecuvântările sale cu pedepsele care urmează neascultării. Acest capitol, al douăzeci şi şaselea, este în mare parte profetic. Prezice multe lucruri care li s-au întâmplat izraeliţilor mai târziu.

    Conţinutul cărţii „Leviticul”, este relatarea ispăşirii tipice şi a sfinţirii poporului ales al lui Iehova. Numeroasele sacrificii au amintit oamenilor păcatul moştenit de la Adam şi nevoia de ispăşire. De aceea, izraeliţii ar fi trebuit să păstreze în minte venirea Mielului lui Dumnezeu, care le-ar fi şters păcatele. Dar, ca naţiune, ei au decăzut până la urmă prin practicarea unor simple ritualuri moarte. Legea a condus doar o rămăşită la Cristos.

    Faptul că un scriitor ulterior, nu ar fi putut pătrunde atât de adânc în epoca lui Moise, mărturiseşte adevărul că această carte a „Leviticului”, a fost scrisă de Moise în deşert. Totul indică viaţa într-o tabără. Unele legi reflectă împrejurările speciale, caracteristice acelei perioade de timp. De exemplu, toate animalele care urmau să fie pentru hrană, trebuiau ucise la uşa Sanctuarului. Acest lucru era posibil când toţi locuiau impreună într-o tabără, cu Sanctuarul în centru; dar nu a mai fost posibil atunci când ei au ajuns în Ţara Făgăduită, unde mulţi dintre ei locuiau foarte departe de Sanctuar. De aceea, această poruncă a suferit modificări după treizeci şi nouă de ani, cu puţin înainte de intrarea în Canaan (Deuteronomul 12:15, 20, 21). Citatele din „Leviticul”, existente în Scripturile Greceşti şi explicaţia inspirată a jertfelor sale consemnată în cartea „Evrei”, confirmă autenticitatea acestei cărţi (Matei 5:38,43; 15:4; Rom. 10:5; 2Cor. 6:16; 1Pet. 1:16).