Te rugăm să aştepţi!
   Se Încarcă   
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Tema lunii Decembrie

READUCERE LA VIAȚĂ PRIN ÎNVIERE

 
 
    Iehova Dumnezeu, Creatorul, este singurul care putea concepe un astfel de lucru ca învierea. El este singurul care poate înfăptui acest lucru. Se cere credinţă pentru a crede că Dumnezeu poate învia morţii. Aceasta s-a făcut cu scopul de a testa credinţa oamenilor în Cel care a făcut promisiunea unei învieri, făcând acest lucru chiar în momentul în care „a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea”. (Rom. 5:12) Învierea oamenilor morţi trebuia să se realizeze printr-un aranjament special. Ceva preliminar trebuia să asigure o bază pentru aceasta. Din acest motiv, prima înviere pe care Dumnezeu a prezis-o nu a fost a unui om mort pentru păcatul său, ci a unui fiu al lui Dumnezeu, mort ca un martir pentru loialitatea sa absolută faţă de Iehova Dumnezeu. Pentru acest lucru, El a meritat să fie trezit din moarte la viaţă, într-o poziţie mult mai înaltă decât cea de care s-a bucurat înainte. În acelaşi timp, viaţa umană jertfită astfel de El pentru totdeauna a constituit baza pentru Dumnezeu de a învia oameni păcătoşi, pentru ca ei să se folosească de beneficiile vieţii jertfite a Fiului lui Dumnezeu.
    Tot acest aranjament minunat a fost ascuns în declaraţia pe care Iehova Dumnezeu a făcut-o în Eden, spunându-i nelegiuitului iniţiator al păcatului: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; el îţi va zdrobi capul şi tu îi vei pândi călcâiul”. (Gen. 3:15, trad. Confr. Catolice) Cum putea Sămânţa femeii, după ce era rănită de moarte la călcâi, să zdrobească capul nelegiuitului Şarpe? Doar după ce era înviat din moartea pricinuită de acel nelegiuit. Ce ar fi putut să dovedească această înviere, decât că Iehova Dumnezeu are puterea de a învia morţii? Şi ce ar fi putut să însemne moartea fiului lui Dumnezeu, ca jertfă, decât că Iehova Dumnezeu va învia oamenii care au murit, deoarece s-au născut în păcat în mijlocul unei lumi păcătoase? Toate Scripturile sacre ne asigură că ei vor fi înviaţi, în împlinirea promisiunii făcută în Eden de Iehova.
    Pentru că evreii au nutrit speranţa învierii, acelaşi scriitor, când a fost adus la tribunal de acuzatorii evrei, i-a zis judecătorului Felix: „Cred tot ce se învaţă în Lege sau ce este scris în profeţi, şi am aceeaşi speranţă în Dumnezeu ca şi ei, că va exista o înviere a celor drepţi şi a celor răi”. În faţa unui tribunal evreu foarte sever, tot el a mai spus: „Pentru speranţa mea în învierea morţilor sunt judecat!” Şi astfel, arătând că evreii, inclusiv el, aşteptau realizarea speranţei învierii, el i-a zis, mai târziu, regelui Irod Agripa I: „Astăzi sunt judecat pentru că sper în promisiunea făcută de Dumnezeu părinţilor noştri, promisiune pe care cele douăsprezece seminţii ale noastre speră s-o dobândească, servindu-l pe Dumnezeu, cu toată convingerea, zi şi noapte. Şi pentru această speranţă sunt de fapt acuzat de evrei, o, rege! De ce aţi considera incredibil ca Dumnezeu să învie morţii?” – Faptele 23:6 şi 24:14, 15, AAT; 26:6-8, Moffatt.
    Nu doar regele Agripa, ci toţi care nu erau evrei credeau că învierea era incredibilă, sau nu auziseră niciodată de aşa ceva. Acest lucru se întâmpla pentru că cei care nu erau evrei credeau în teoria falsă a nemuririi moştenite a sufletului uman. Ei percepeau sufletul ca fiind imaterial, ceva inteligent care sălăşluieşte în corpul omului şi acţionează prin el până când moartea ia corpul; atunci părăseşte acest corp, pentru a-şi continua existenţa conştientă în altă parte. Păgânii, care credeau în nemurirea sufletului uman, considerau că, dacă sufletul nu moare, atunci cum ar putea exista o înviere şi chiar de ce era necesară? Ei nu aveau sau nu credeau în declaraţia divină: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. (Ezec. 18:4, 20, Douay Catol.) Aici citim despre prima vizită a lui Pavel la Atena şi despre discuţia sa cu păgânii greci de acolo: „Dar câţiva filozofi epicurieni şi stoici discutau cu el în contradictoriu. Unii ziceau: Ce vrea să spună palavragiul ăsta? Iar alţii: Se pare că este vestitorul unor dumnezei noi; deoarece el le predica pe Isus şi învierea”. – Faptele 17:18, Douay.
    Astfel, nu era neobişnuit ca Pavel să fie întâmpinat cu necredinţă sau mirare când discursul său adresat consiliului grec al Areopagului a atins un punct culminant, spunând: „În timp ce Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile unei astfel de neştiinţe, El îi cheamă acum pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, deoarece a stabilit o zi în care va judeca lumea cu dreptate, prin omul pe care l-a numit şi pe care l-a pus garanţie pentru toţi oamenii, prin faptul că l-a înviat din morţi”. Reacţia la aceasta din partea acelor greci, care credeau în nemurire umană, este descrisă după cum urmează: „Când au auzit de înviere, unii dintre ei au râs batjocoritor, dar alţii au spus: Ne-ar plăcea să te mai ascultăm pe această temă”. (Faptele 17:19-32, AAT) Acest fapt în sine dovedeşte că învăţătura din Biblie despre înviere nu poate fi armonizată cu învăţătura despre nemurirea sufletului uman, deoarece aceasta din urmă este falsă şi de origine păgână.
    Apostolul Pavel se baza pe Scripturile inspirate când le-a spus atenienilor că Atotputernicul Dumnezeu a fixat o zi pentru a judeca lumea cu dreptate. Această zi nu va fi pentru totdeauna de domeniul viitorului, ci va începe la timpul stabilit dinainte de Dumnezeu. Pentru această zi de judecată El l-a înviat din morţi pe iubitul Său Fiu, Isus Cristos. După ce Isus a murit ca om şi ca jertfă pentru omenirea păcătoasă, Lui i se va încredinţa lucrarea de judecată de către Dumnezeu, Cel care l-a înviat. Fiul lui Dumnezeu a mărturisit acest fapt, când le-a spus evreilor: „Pentru că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci i-a încredinţat toată judecata Fiului, astfel încât toţi oamenii să-l cinstească pe Fiu la fel de mult cât îl cinstesc pe Tată. Şi i-a dat autoritate să acţioneze ca judecător, deoarece El este un fiu al omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, căci vine timpul când toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Său şi cei care au făcut binele vor ieşi la înviere şi viaţă, şi cei care au făcut răul, la înviere şi judecată”. – Ioan 5:22, 23, 27-29, AAT.
    Ziua pentru această judecată este timpul domniei lui ca Rege în împărăţia lui Dumnezeu. Apostolul Pavel asociază judecata cu timpul apariţiei lui Isus şi a împărăţiei, zicând: „Te însărcinez înaintea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos, care va judeca vii şi morţii, şi prin apariţia şi împărăţia Sa”. (2 Tim. 4:1, AAT) Prin toate condiţiile din lume care împlinesc profeţiile din Biblie, de la anul 1914 A.D. înainte, avem toate motivele să ştim şi să fim asiguraţi că Împărăţia este aproape şi că învierea fiinţelor umane la viaţă pe pământ, sub această Împărăţie, este aproape.
    S-au făcut multe speculaţii asupra modului în care va avea loc învierea. Ne amintim de discursul unui preot prezbiterian foarte învăţat, publicat în presa publică, ţinut în anul 1891 unui auditoriu din Brooklyn. El a încercat să explice că învierea va consta într-o strângere şi reînsufleţire a oaselor, muşchilor, cărnii, pielii, etc., care au constituit cândva corpuri omeneşti, indiferent cum au pierit, prin foc, descompuse în mormânt, sau altfel. Da, indiferent dacă au fost îndepărtate părţi din el de către medici, sau a fost distrus în accident, sau mâncat de peşti, păsări ori de animale de pradă; dacă a putrezit şi a ajuns îngrăşământ pentru diferite fructe, legume, iarbă, etc., fiind astfel transformat, iar şi iar, şi asimilat de alte creaturi vii. Pentru el, „ziua din urmă” avea să fie una de 24 ore înainte de arderea finală a globului nostru pământesc. A doua parte din ziua de 24 de ore avea să fie consacrată unei lucrări de judecată a lumii, în timp ce prima parte avea să fie ocupată cu lucrarea de înviere, în timpul căreia văzduhul ar fi plin de braţe, mâini, picioare, degete, oase, piele, muşchi, etc. ale miliardelor de oameni care au trăit şi au murit, toţi aceştia căutând celelalte părţi ale corpului lor. După ce corpurile ar fi astfel asamblate, sufletele umane ar veni din cer şi din iad şi ar fi închise în aceste corpuri înviate.
    Astfel au încercat preoţii să explice ceea ce crezul lor religios numeşte „învierea corpului”. Într-adevăr, biblia vorbeşte mult despre înviere, dar nu vorbeşte nicăieri de „învierea corpului”, însemnând corpul identic original cu care a murit o persoană, atom cu atom. De aceea, învăţătura Bibliei despre înviere nu necesită o astfel de scenă fantastică înainte de momentul judecăţii lumii, aşa cum a descris-o preotul religios. Astăzi recunoaştem că baza primordială a oricărei materii pământeşti este o particulă de energie electrică şi că toate particulele de energie sunt la fel. Înţelegem că o particulă de energie este la fel de bună ca alta şi că pentru a recrea o persoană nu este nevoie ca Atotputernicul Dumnezeu, Savantul Suprem al universului, să folosească exact aceleaşi particule care au format corpul persoanei la timpul când a murit. Ce diferenţă ar face aceasta, din moment ce grupurile de electroni care alcătuiesc întreaga materie sunt la fel? Doctrina bazată pe crezuri a „învierii corpului”, cu concepţia sa înspăimântătoare despre ziua învierii, nu este doar neştiinţifică, ci şi nescripturală. Ce face ca un om creat din nou să aibă acelaşi caracter distinct care a fost înainte? Nu acelaşi material din care a fost alcătuit înainte, ci un corp care aparţine naturii sale, cu toate trăsăturile, înclinaţiile, cunoştinţele, amintirile şi dezvoltarea mentală pe care a avut-o în existenţa anterioară. Aceasta este ceea ce te face să fii TU, ceea ce te deosebeşte.
    Religioşii creştinătăţii învaţă „învierea corpului”. Ei fac acest lucru în ciuda afirmaţiei ştiinţifice pe care a făcut-o apostolul Pavel în capitolul său despre învierea minunată, după cum urmează: „Dar unii vor spune: `Cum pot învia morţii? Ce fel de corp vor avea când se vor întoarce?` Nebun ce eşti, sămânţa pe care o semeni tu nu se mai întoarce la viaţă fără să moară mai întâi, iar când o semeni, nu are forma pe care o va avea în final, ci este doar un simplu grăunte, fie de grâu, fie de altceva; şi Dumnezeu îi dă exact forma pe care doreşte El să o aibă, aşa că fiecare tip de sămânţă are forma sa. Carnea nu este toată la fel; oamenii arată într-un fel, animalele în alt fel, păsările în alt fel şi peştii arată altfel. Există corpuri cereşti şi există corpuri pământeşti, dar frumuseţea corpurilor cereşti este într-un fel, iar frumuseţea corpurilor pământeşti este altfel. Soarele are frumuseţea sa, luna este frumoasă în felul ei şi stelele au frumuseţea lor; iată de ce o stea se deosebeşte de alta în frumuseţe. La fel se întâmplă şi cu învierea morţilor”. Aici apostolul discută doar despre învierea membrilor adevăratei biserici creştine, membrii „corpului lui Cristos”, al cărui Cap este Isus Mesia. Aşa trebuie să se întâmple lucrurile, deoarece doar în ce priveşte învierea membrilor corpului lui Cristos, şi nu învierea omenirii în general, sunt adevărate următoarele cuvinte ale apostolului: „Corpul este semănat în putrezire şi este înviat liber de putrezire. Este semănat în slăbiciune şi este înviat în tărie. Este semănat corp fizic şi este înviat corp spiritual. Dacă există un corp fizic, există şi un corp spiritual”. – 1 Cor. 15:35-44, AAT.
    Fără a discuta aici subiectul învierii spirituale a membrilor corpului lui Cristos sau a adunării creştine, ne îndreptăm atenţia spre o altă speculaţie asupra modului în care va avea loc învierea. În zilele când Charles T. Russell era preşedintele Watch Tower Bible & Tract Society, un om interesat de adevăr a făcut o sugestie cum că învierea va avea loc prin ceea ce se cheamă metempsihoză, sau transmigraţia sufletului uman. El era de părere că sufletul unei persoane care a murit va fi transferat într-un alt corp uman, care era de curând născut unui cuplu căsătorit. El cita profeţia lui Iehova Dumnezeu de la Maleahi 4:5, 6: „Iată, vă trimit pe profetul Ilie înainte să vină ziua cea mare şi îngrozitoare a lui Iehova. Şi el va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţi, ca să nu cumva să vin şi să lovesc pământul cu blestem”. (ASV) Aproximativ patru sute de ani mai târziu, s-a născut Ioan Botezătorul în familia preotului evreu Zaharia şi a soţiei sale Elisabeta, în ţinutul deluros al Iudeii. Ioan Botezătorul şi-a îndeplinit lucrarea şi a murit, fiind decapitat de regele Irod Antipa. Apoi a avut loc următoarea discuţie între discipolii lui Isus: „Şi discipolii săi l-au întrebat, zicând: De ce spun atunci cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie? Şi el le-a răspuns, zicând: Ilie vine, într-adevăr, şi va restabili toate lucrurile; dar, vă spun că Ilie a venit deja şi ei nu l-au cunoscut, ci i-au făcut ce au vrut. Chiar aşa va suferi şi Fiul omului din partea lor. Atunci au înţeles discipolii că el le vorbea despre Ioan Botezătorul”. – Mat. 17:10-13, ASV.
    Aşadar, acest susţinător al transmigraţiei argumenta că Ioan Botezătorul era chiar profetul Ilie care se întorsese din morţi. Cum aşa? Iată cum: Sufletul său, din corpul pe care îl avusese cu sute de ani în urmă, în zilele reginei Izabela, transmigrase în corpul pruncului născut lui Zaharia şi Elisabetei prin reproducere naturală. Dar susţinătorul teoriei transmigraţiei nu a observat următoarele fapte:
    Îngerul Gabriel, care i-a anunţat lui Zaharia naşterea viitoare a lui Ioan Botezătorul, nu a spus că Ioan va fi Ilie în persoană, înviat din morţi prin procesul reproducerii umane. Gabriel a spus doar că Ioan va avea spiritul şi puterea lui Ilie şi că va face o lucrare ca aceea a lui Ilie din vechime: „Şi mulţi dintre copiii lui Israel se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor. Şi el va merge înaintea feţei sale în spiritul şi puterea lui Ilie, pentru a întoarce inima părinţilor spre copii, şi pe cei neascultători să umble în înţelepciunea celor drepţi; să pregătească pentru Domnul un popor pentru el”. (Luca 1:16, 17, ASV) Prin aceste cuvinte, a înţeles oare Zaharia că fiul rezultat din căsătoria cu Elisabeta nu va fi propriul său copil, ci unul care avea sufletul lui Ilie suprapus peste el? Nu! Ci Zaharia a înţeles corect că acel copil pe care îl va concepe Elisabeta va fi propriul său fiu, dar va face o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie, prezisă la Maleahi 4:5, 6. Profeţia lui Maleahi nu era despre învierea profetului Ilie. Era o profeţie despre o lucrare ce urma să fie realizată ca şi cea a lui Ilie, lucrare ce urma să fie făcută înainte să vină „ziua cea mare şi îngrozitoare a lui Iehova”.
    Zaharia nu era cabalist . Cabalişti erau rabinii evrei care interpretau mistic Sfintele Scripturi şi care includeau în interpretarea lor doctrina transmigraţiei sufletului. În Zohar sau Cartea luminii se spune: „Toate sufletele sunt supuse încercărilor transmigraţiei”. Ei nu ştiau câte transformări şi încercări misterioase trebuie să suporte aceste suflete sau câte suflete şi spirite au venit în această lume fără a se întoarce în palatul Regelui divin. Dar, în cele din urmă, aceste suflete aveau să reintre în substanţa absolută din care apăruseră. Pentru a realiza acest lucru, ele trebuiau să dezvolte toate calităţile, germenul acestor calităţi fiind plantat în suflet; iar dacă nu îndeplineau această condiţie în timpul unei vieţi pe pământ, ele trebuiau să înceapă o a doua, o a treia, şi aşa mai departe, până când ajungeau la starea ce le făcea potrivite pentru reuniunea cu Dumnezeu. Pe baza acestei doctrine, cabaliştii susţineau că sufletul lui Adam transmigrase în David, şi va veni în Mesia; că sufletul lui Iafet, fiul lui Noe, este acelaşi cu cel al lui Simeon, şi că sufletul tatălui lui Avraam, Terah, transmigrase în Iov. Pe timpul lui Ieronim, traducător al Sfintei Biblii în limba latină, doctrina transmigraţiei era predată ca tradiţie ce trebuia transmisă doar câtorva aleşi, despre care se presupunea că au cunoştinţă. Cei mai speculativi sau mistici dintre părinţii religioşi ai Bisericii romano-catolice recurgeau la această doctrină pentru a explica ceea ce nu înţelegeau scriptural.
    Pe cât de şocant poate părea, totuşi unii, care pretind azi că sunt creştini, învaţă că învierea va avea loc curând, da, deja a început, şi asta prin nimic altceva decât transmigraţie. Da, transmigraţia sufletelor celor morţi din morminte în corpurile celor născuţi acum şi ale celor ce li se vor naşte creştinilor căsătoriţi prin reproducere naturală, însă în care germenul celor morţi este introdus prin putere divină, pentru a-i aduce înapoi la viaţă pe pământ. În ceea ce priveşte învierea, nimic n-ar putea fi mai condamnat de Scripturi, decât această doctrină păgână înşelătoare. Transmigraţia era un crez religios al persanilor, înainte de vremea lui Zoroastru  şi are origini est-indiene. Ferecide, filozof grec din insula Syros, din secolul al VI-lea î.C., învăţa despre existenţa sufletului uman după moarte, iar discipolul său Pitagora, dacă nu a preluat această doctrină a transmigraţiei de la Ferecide, care l-a învăţat, a luat-o din Babilon de la magi. Aşa cum era de aşteptat, egiptenii păgâni din vechime învăţau transmigraţia. Din acest motiv ei îmbălsămau morţii, astfel încât să oblige sufletul plecat să se întoarcă în corpul pe care l-a ocupat odată şi astfel să împiedice trecerea acestuia în alte forme de viaţă, animal sau plantă. Creştinii mărturisiţi, care speculează, se întorc la doctrina transmigraţiei pentru a explica învierea.
    Aceştia nu acceptă declaraţia infailibilă a lui Iehova: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. „El i-a dat sufletul morţii.” (Ezec. 18:4; Isa. 53:12, Douay) Nu, ei pretind că un fel de germen al celui mort rămâne pentru păstrare, şi că în momentul învierii acest germen se suprapune cu corpul copiilor născuţi de creştini prin reproducere naturală. Pentru că nu iau Cuvântul lui Dumnezeu în înţelesul lui pur, aceşti creştini speculativi îşi deschid mintea, fără să-şi dea seama, pentru „doctrinele demonilor”, pentru că demonii sub Satan, prinţul lor, sunt sursa ideii despre transmigraţie.
    În articolul nostru din 15 noiembrie 1948, intitulat „Când a venit la lumină nemurirea”, am adus dovada clară pentru a arăta că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, învaţă că sufletul uman este chiar creatura umană şi că el moare şi încetează să mai existe. Sufletul uman n-ar mai exista din nou fără îngrijirea lui Iehova de a-i învia pe toţi cei din morminte. Învierea nu depinde de un germen nemuritor sau de o sămânţă fără de moarte, care să fie transmisă mai departe după ce individul moare. Dumnezeu nu trebuie să păstreze un astfel de lucru şi în ziua învierii să îl transplanteze într-un corp pe care un cuplu de creştini căsătoriţi îl va naşte. Dumnezeu respectă dreptul unui tată creştin de a da naştere propriei seminţe care să-i poarte numele, şi El nu ar înşela un soţ creştin, răpindu-i acest privilegiu, suprapunând peste urmaşul său dorit germenul şi însuşirile altcuiva, care nu-i aparţin, ci a fost născut demult de alţi părinţi. Leviratul, legea căsătoriei între rude, pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru izraeliţii din vechime, din pricina bărbaţilor care mureau şi lăsau în urmă văduve fără copii, era dată din respect divin pentru omul căsătorit de a avea un copil care să îi poarte numele. (Deut. 25:5-10) Isus Cristos, pe care Dumnezeu îl foloseşte să învie morţii, nu va acţiona contrar legii şi aranjamentului lui Dumnezeu şi nu va implanta nimic de la un mort în ovulul unei femei şi astfel să îl înşele pe soţul ei. Dacă Dumnezeu ar depinde de o astfel de metodă pentru a învia morţii, de ce să-i mai folosească pe soţi? De ce n-ar fi o naştere virgină pentru morţi?
    Naşterea lui Isus nu poate fi arătată ca ilustraţie despre modul în care se poate face acest lucru. El nu a fost născut dintr-o femeie care avusese deja contact cu un bărbat. Astfel, viaţa Lui nu a fost suprapusă niciodată peste sămânţa unui soţ, care să îi fie transmisă Mariei. Iosif nu o atinsese înainte ca Isus să se nască, şi astfel Isus a fost născut de o fecioară. Naşterea Lui nu poate fi considerată ca o înviere din morţi, căci El nu murise când a părăsit cerul pentru a fi născut ca fiinţă umană. Aici nu este vorba de moartea Lui, ci puterea miraculoasă a lui Dumnezeu, Tatăl Său, a transferat VIAŢA Fiului Său, care şi-a lăsat deoparte toată gloria cerească, transplantând această viaţă în pântecele unei fecioare evreice, ca El să fie născut la timpul potrivit, aşa cum se nasc toţi oamenii. Astfel, naşterea lui Isus nu a fost o încarnare a unui spirit, ca atunci când îngerii se materializau în corpuri de carne şi apăreau înaintea oamenilor. Naşterea Sa a constat în aducerea în existenţă a unui copil perfect, deoarece puterea sa de viaţă din cer era perfectă. Astfel, mintea Sa a fost supusă aceluiaşi proces de dezvoltare ca a oricărui alt copil născut. El nu ştia nimic despre naşterea Sa miraculoasă şi circumstanţele legate de aceasta, numai dacă îi spuneau Iosif şi Maria, mama sa. De la ei a ştiut El că Dumnezeu este Tatăl său.
    Până când nu a renunţat la tâmplărie, la aproape treizeci de ani, şi nu s-a dedicat exclusiv serviciului lui Dumnezeu, simbolizând acest pas prin botez, spiritul lui Dumnezeu nu a venit peste El. Atunci i-a revenit memoria despre viaţa Sa preumană, din cer, împreună cu Iehova Dumnezeu. Acolo a fost născut de Dumnezeu ca o creatură nouă, căci atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu din cer: „Acesta este Fiul Meu iubit, de care sunt foarte încântat”. – Mat. 3:13-17.
    Prin urmare, acesta a fost începutul întoarcerii lui Isus în cerul din care coborâse. De aceea, era potrivit să-i revină memoria despre viaţa sa anterioară din cer. Aşa cum le-a spus El evreilor: „Ce spuneţi dacă îl veţi vedea pe Fiul omului înălţându-se acolo unde era înainte?” (Ioan 6:62) Astfel, din momentul ungerii sale cu spiritul lui Dumnezeu, El nu a mai fost doar un Fiu uman al lui Dumnezeu, ci a fost un Fiu spiritual. Prezentându-şi viaţa umană ca jertfă pentru omenirea păcătoasă, El a fost făcut Marele Preot al lui Dumnezeu şi a fost chemat să se prezinte în cer, pentru a apărea în prezenţa lui Dumnezeu, ca să ofere acolo valoarea vieţii sale umane, la care a renunţat. Astfel, pentru a experimenta această naştere din nou, din cer, Isus nu a trebuit să facă aşa cum a sugerat Nicodim, când a spus: „Cum poate fi un om născut când este bătrân? Mai poate intra el a doua oară în pântecele mamei sale şi să fie născut? (Ioan 3:4) Nu, ci Dumnezeu i-a dat lui Isus o viaţă nouă ca Fiu, cu o nouă relaţie cu Dumnezeu, chemându-l înapoi în cer, poruncindu-i astfel să-şi jertfească viaţa umană, pentru totdeauna, în folosul omenirii condamnate.
    Cum trebuia să treacă Isus prin această jertfire, pentru a avea loc o înviere şi morţii să poată trăi din nou, a spus chiar El: „A venit ora ca Fiul omului să fie glorificat. Adevărat, adevărat vă spun, dacă un bob de grâu nu cade în pământ şi nu putrezeşte, rămâne doar un singur bob, dar dacă putrezeşte, aduce roade bogate. Cel care îşi iubeşte viaţa o va pierde, şi celui căruia nu-i pasă de viaţa sa în această lume, o va păstra pentru viaţă veşnică. Dacă mă serveşte cineva, să mă urmeze, şi acolo unde sunt eu va fi şi servul meu”. (Ioan 12:23-26, Moffatt) În felul acesta, dacă nu murea printr-o moarte nevinovată, Isus rămânea singur ca om perfect, fără să împartă viaţă veşnică la alţii din omenire. Dar ce se întâmpla dacă El nu arăta dragoste egoistă pentru această viaţă pământească, în această lume, ci şi-o jertfea, în ascultare de voinţa lui Dumnezeu? Atunci devenea mijlocul prin care se împarte viaţa veşnică la toţi cei din omenire care o acceptă. Acei oameni care acum devin servii Săi, călcând pe urmele Lui chiar până la moarte, vor fi glorificaţi în cer împreună cu El, pentru ca acolo unde este El să fie şi ei. Mulţi se vor bucura de viaţă veşnic împreună cu El. Acest lucru nu se va realiza prin niciun fel de transmigraţie a sufletelor nemuritoare, ca să zicem aşa, ci în virtutea jertfei de răscumpărare pe care El a furnizat-o, ca Mare Preot al lui Dumnezeu, şi, ca rezultat, prin învierea morţilor.
    Isus s-a referit la acest aranjament dătător de viaţă al lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi la acest curs dătător de viaţă al Fiului lui Dumnezeu pentru ei. După ce a înfăptuit o lucrare de vindecare, a spus: „Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiu şi-i arată toate lucrurile pe care le face; şi-i va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca să vă minunaţi. [Ce lucrări mai mari?] Căci aşa cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui doreşte. Adevărat, adevărat vă spun: Cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis, are viaţă veşnică şi nu va veni la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat vă spun: Vine timpul şi acum este aici, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care vor auzi vor trăi. [De ce?] Pentru că aşa cum Tatăl are viaţă în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţă în sine, şi i-a dat autoritate să execute judecata, deoarece este fiul omului. Nu vă minunaţi de lucrul acesta, pentru că vine ora, când toţi care sunt în morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi; cei care au făcut binele, la înviere pentru viaţă, iar cei care au făcut răul, la înviere pentru judecată”. – Ioan 5:20, 21, 24-29, ASV.
    Observaţi această declaraţie: „Căci aşa cum Tatăl are viaţă în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă viaţă în sine”. (Ioan 5:26, ASV) Luată ca atare, această declaraţie pare să se refere la nemurirea posedată de Iehova Dumnezeu, Tatăl ceresc, şi la nemurirea pe care El i-a dat-o Fiului său când l-a înviat din morţi. În armonie cu acest cuget, O traducere americană redă Ioan 5:26 după cum urmează: „Pentru că aşa cum Tatăl există prin sine, i-a dat existenţă prin sine şi Fiului”. De aceea, aceasta redă Ioan 6:53: „Vă spun că, dacă nu mâncaţi carnea Fiului Omului şi nu beţi sângele său, nu aveţi viaţă care să există prin sine”.
    Totuşi, în lumina contextului, faptul că Tatăl are viaţă în sine şi Fiul are, de asemenea, viaţă în sine, pare să însemne că au puterea de a da viaţă păcătoşilor muritori şi celor morţi. Consultând orice dicţionar standard grecesc, cum ar fi dicţionarul lui Liddell şi Scott (grec-englez) sau al lui John G. Schneider (grec-german), veţi găsi că în textul grecesc al Bibliei cuvântul pe care l-a folosit Isus (zo eé) înseamnă în unele cazuri „viaţă, adică mijloc de viaţă”. Astfel, în armonie cu argumentul pe care îl aduce Isus despre a-i învia pe alţii şi a le da viaţă, El a spus: „Aşa cum Tatăl are în sine mijlocul de viaţă pentru păcătoşii condamnaţi, tot astfel i-a dat şi Fiului Său să aibă în sine mijlocul de viaţă pentru aceşti păcătoşi”. În armonie cu acest argument, traducerea din 1944 a monseniorului romano-catolic Ronald A. Knox, redă Ioan 5:25, 26 după cum urmează: „Credeţi-mă, vine timpul, ba mai mult, a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-l vor asculta, vor trăi. Aşa cum Tatăl are în sine darul vieţii, tot aşa i-a dat şi Fiului să aibă în sine darul vieţii”.
    Alte Scripturi sunt de acord cu acest punct de vedere, arătând că darul vieţii pentru păcătoşi, din partea lui Dumnezeu, este prin Fiul său Isus Cristos. De exemplu, la Romani 6:23, se spune: „Plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”. (Moffatt) Isus însuşi a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în mine, chiar dacă ar fi mort, va trăi [adică prin înviere] şi cine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată”. De asemenea: „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis Tu”. (Ioan 11:25, 26 şi 17:3) Pentru a ilustra că acest mijloc de viaţă era ca pâinea susţinătoare de viaţă şi că împărţirea vieţii la păcătoşi includea învierea din morţi, Isus s-a comparat cu mana cerească şi a zis: „Pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii. Căci m-am coborât din cer, nu să fac voinţa mea, ci voinţa Celui care m-a trimis. Şi aceasta este voinţa Tatălui care m-a trimis, ca din tot ce mi-a dat să nu pierd nimic, ci să-l învii în ziua de apoi. Şi aceasta este voinţa Celui care m-a trimis, ca oricine îl vede pe Fiu şi crede în El să aibă viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. – Ioan 6:33, 38-40.
    Atunci, pentru a arăta că această credinţă în jertfa sa de carne şi sânge era necesară şi că izraeliţii spirituali trebuie să exercite o astfel de credinţă pentru a trăi împreună cu El şi pentru a împărţi binecuvântările vieţii altora, Isus a spus mai departe: „Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi carnea Fiului omului şi nu beţi sângele său, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă din carnea mea şi bea sângele meu, are viaţă veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Pentru că, într-adevăr, carnea mea este hrană, şi sângele meu este băutură. Cine mănâncă din carnea mea şi bea sângele meu, rămâne în mine şi Eu în el. Aşa cum Tatăl cel viu m-a trimis şi eu trăiesc prin Tatăl, tot la fel cel care mănâncă din mine, va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu aşa cum au mâncat mana părinţii voştri, şi sunt morţi; cine mănâncă din această pâine va trăi veşnic”. (Ioan 6:53-58) Din toate acestea reiese clar că Tatăl ceresc are mijlocul sau darul vieţii pentru creaturile de pe pământ care se căiesc. Dumnezeu i-a dat Fiului privilegiul de a fi mijlocul de a dărui viaţă păcătoşilor umani. Astfel, aşa cum Dumnezeu Tatăl îi învie pe cei care sunt deja morţi în morminte, tot aşa va face şi Fiul. (Ioan 5:21) Această dăruire a vieţii la creaturi prin Fiu este foarte diferită de activitatea Fiului din cer, când a creat toate celelalte creaturi din univers, inclusiv pe omul şi femeia perfectă, Adam şi Eva pe pământ. Aceste creaturi nu existaseră înainte. Când au fost create, erau creaturi fără păcat, în perfecţiune originală, ca lucrare a lui Dumnezeu prin Fiul Său. Dar în ce priveşte dăruirea vieţii omenirii păcătoase şi muritoare, Isus nu putea face această lucrare dătătoare de viaţă până când Dumnezeu nu-l autoriza să facă aşa, prin jertfa sa de răscumpărare.