Te rugăm să aştepţi!
   Se Încarcă   
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Tema lunii Ianuarie

HOTĂRÂREA DESTINULUI ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ DE JUDECATĂ

 
 
    Odată cu începerea celei de-a doua prezenţe a lui Isus Cristos, fără îndoială că am intrat într-o perioadă de judecată. Judecata a început cu casa lui Dumnezeu, a curăţat rămăşiţa unsă de murdăria babiloniană, a eliberat-o din sclavia babiloniană şi i-a permis să fugă din Babilonul cel mare, pentru a nu avea parte de plăgile lui. Ei au fost eliberaţi pentru a predica, pentru a vesti stabilirea împărăţiei cereşti şi pentru a da un avertisment cu privire la „sfârşit”: „Această veste bună despre împărăţie va fi predicată pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile. Şi atunci va veni sfârşitul.” (Mat. 24:14, 21, 22; 1Pet. 4:17, NW) Această luminare a adus responsabilitate şi a pus o bază pentru judecată: „Iată baza pentru judecată: lumina a venit în lume.” (Ioan 3:19-21, NW) Aşadar, judecata care a început la casa lui Dumnezeu s-a extins pentru a cuprinde oamenii tuturor naţiunilor, aşa cum a spus Isus că urma să se întâmple în timpul celei de-a doua prezenţe a Sale: „Când va sosi Fiul omului în gloria sa cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său glorios. Toate naţiunile vor fi adunate înaintea sa şi El îi va separa pe oameni unii de alţii, aşa cum separă un păstor oile de capre. Şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa.” Oile, care le-au arătat bunătate fraţilor lui Cristos, moştenesc binecuvântările lumii noi, însă caprele, care le-au refuzat această bunătate, se îndreaptă spre „focul veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui”. Judecata lui Cristos este aceasta: „Aceştia vor merge la tăiere veşnică, dar cei drepţi la viaţă veşnică.” Caprele rămân în Babilonul cel mare şi au parte de plăgile lui; oile îi aparţin lui Dumnezeu şi vor trăi, deoarece dau ascultare acestei porunci: „Ieşiţi din ea, poporul meu”. – Mat. 25:31-46, NW.
    Această perioadă de judecată se va termina în timpul acestei generaţii, iar când va începe executarea judecăţii, la Armaghedon, destinele tuturor celor care vor fi în viaţă atunci vor fi fost deja hotărâte. Unii sunt tulburaţi de acest lucru şi speculează asupra existenţei unei a treia clase, care nu este separată în oi şi capre, şi care va fi înviată în timpul miei de ani pentru a-şi avea perioada de judecată. Ei ar pune în această a treia clasă toţi bebeluşii, copiii şi adulţii la care nu a ajuns mesajul Împărăţiei până să vină Armaghedonul. Aceşti speculanţi nu pot aduce nicio dovadă biblică solidă care să le susţină teoria. Se pare că această idee s-a născut fie din atitudinea omului cu privire la salvare, fie dintr-o atitudine negativă, defetistă, cu privire la completarea cu succes a lucrării de predicare, fie din amândouă.
    Cuvântul lui Iehova afirmă că mesajul Împărăţiei „va fi predicat pe tot pământul locuit ca o mărturie pentru toate naţiunile”. Se va întoarce cuvântul Său la El fără rezultat? Va rămâne scopul Său neîmplinit? Nu; chiar şi pietrele ar striga pentru a împiedica acest lucru! (Isa. 46:11; 55:11; Luca 19:40) Mărturia dată tuturor naţiunilor, pe tot pământul locuit, va fi suficientă pentru a împlini scopul lui Iehova, iar aceasta va fi încheiată înainte de a veni „sfârşitul” sau Armaghedonul. Această mărturie va furniza baza pentru judecata prin care toţi oamenii sunt separaţi de către Isus Cristos în clasa oilor şi cea a caprelor. Va îndeplini Isus Cristos această sarcină doar pe jumătate? Va eşua El să îndeplinească misiunea care i-a fost dată şi va avea o a treia clasă trecută cu vederea, neprezisă în Biblie, pe care El nu a reuşit să o separe? Sau va termina lucrarea de separare pe care i-a încredinţat-o Iehova şi va împărţi oamenii naţiunilor în cele două clase prezise, şi nu în mai multe, împlinind astfel scopul şi cuvântul divin?
    Această perioadă de judecată, din 1914 până la Armaghedon, este rezervată pentru această lucrare de separare şi face parte din semnul care arată că suntem în „timpul sfârşitului”. Oare va întârzia Cristos în lucrarea de separare, astfel încât să fie nevoit să o termine într-o viitoare zi de judecată, nereuşind astfel să furnizeze complet această parte a semnului? Unii susţin că parabola despre oi şi capre se aplică în mia de ani. Ei ignoră faptul că separarea este completă înainte ca oile să moştenească binecuvântările lumii noi ale domniei de o mie de ani şi că această separare are loc la venirea Lui, şi nu secole mai târziu. Acum există naţiuni; în lumea nouă nu vor fi asemenea divizări în linii genealogice naţionale. Lucrarea de judecată încredinţată acestei perioade trebuie să fie terminată înainte să înceapă execuţia la Armaghedon. Judecata casei lui Dumnezeu a fost încheiată, nu făcută doar pe jumătate; aşa va fi şi cu judecata naţiunilor în timpul aceleiaşi perioade de judecată.
    În armonie cu ilustraţia despre oi şi capre, Ezechiel 9:4-6 arată doar două clase: cei însemnaţi pentru ocrotire şi cei neînsemnaţi, sortiţi nimicirii. Să observăm că în această ilustraţie despre măcelul de la Armaghedon forţele de execuţie nu cruţă indivizi în funcţie de vârstă sau sex: „Ochiul vostru să fie fără milă şi să nu vă înduraţi! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din cei ce au semnul pe frunte!” Să observăm că în această ilustraţie cei ocrotiţi sunt cei care „au suspinat şi au plâns din cauza urâciunilor” săvârşite în ţară spre batjocura adevăratei închinări la Iehova. În parabola despre oi şi capre, cei ocrotiţi au arătat favoare fraţilor lui Cristos. În ambele cazuri, nimiciţi au fost atât cei care au fost împotrivitori, cât şi cei care au rămas indiferenţi sau neutri. În timpul perioadei de judecată când a fost pe pământ, Isus Cristos a enunţat principiul care se aplică acestor timpuri: „Cine nu este de partea mea este împotriva mea, şi cine nu strânge cu mine risipeşte.” (Mat. 12:30, NW) Nu rămâne niciun loc pentru o a treia clasă.
    Deoarece Ezechiel 9:4-6 arată că unii „copii mici” sunt în clasa care va fi nimicită pentru totdeauna la Armaghedon, pe ce bază sunt ei incluşi în această clasă având în vedere faptul că sunt prea tineri pentru a fi responsabili pentru faptele lor? Scripturile vorbesc despre o responsabilitate sau merit al familiei, în baza cărora este stabilit destinul copiilor care nu răspund pentru faptele lor. Exemplele biblice ale acestui principiu îi va ajuta pe cei smeriţi, care se lasă învăţaţi, să-şi modeleze minţile după gândirea lui Dumnezeu în această privinţă şi să adopte mai degrabă punctul de vedere al lui Dumnezeu, decât să ţină cu încăpăţânare la al lor. Căci al lor este nu doar failibil, ci şi irelevant, pe când cel al lui Dumnezeu fixează principiile care hotărăsc consecinţele acestei chestiuni.
    Când Datan şi Abiram s-au răzvrătit în pustiu împotriva aranjamentului teocratic al lui Iehova, i-a înghiţit pământul. Dar nu doar pe ei, căci înregistrarea arată că împreună cu ei au pierit şi „soţiile, fiii şi micuţii lor”. (Num. 16:23-33; Deut. 11:6) Nu a adus Acan, prin lăcomia sa, moartea nu doar a lui, ci şi a fiilor şi fiicelor lui, toată casa şi bunurile sale fiind distruse odată cu el? (Ios. 7:24-26) Nu a dus păcatul lui David la moartea copilului său? (2Sam. 2:15-18) Păcatul lui Ham a adus un blestem asupra fiului său Canaan. (Gen. 9:22-27) Descendenţii regelui Saul au suferit pentru păcatele lui. (2Sam. 21:1-9) De asemenea, legea mozaică prevedea ca nedreptăţile părinţilor să se abată asupra copiilor până la a treia şi a patra generaţie.
    Într-un timp de judecată, Isus a spus: „Dacă un orb călăuzeşte alt orb, amândoi vor cădea în groapă.” (Mat. 15:14, NW) Aceasta se referă nu doar la cler şi la lumea laică, ci şi la părinte şi copil. Dacă un părinte alege să păcătuiască împotriva spiritului sfânt în ciuda intereselor veşnice ale urmaşilor săi, acest fapt devine responsabilitatea părintelui. Am văzut că distrugerea de la potop şi ploaia de foc din ceruri asupra Sodomei şi Gomorei au fost definitive. În arcă nu au fost luaţi copii mici pentru a fi salvaţi; ei trebuie să fi fost ucişi de Iehova. În Sodoma şi Gomora trebuie să fi fost mulţi copii şi bebeluşi, dar nevinovăţia copilărească nu l-a făcut pe Iehova să îi considere drepţi. Existenţa a zece oameni drepţi ar fi salvat cetăţile. Cu siguranţă că acolo au fost mai mult de zece copii care nu puteau fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Dar ei au fost omorâţi de Iehova odată cu părinţii lor nelegiuiţi. - Gen. 18:20-33; 19:1-26.
    Acest principiu al responsabilităţii familiei funcţionează şi invers, în ceea ce numim meritul familiei. Întâi-născuţii izraeliţi au fost cruţaţi de a zecea plagă, deoarece capii lor de familie au ascultat de porunca lui Iehova de a unge uşorii uşilor cu sângele mielului de Paşte. (Ex. 12:7, 13) Mefiboşet a fost cruţat fiindcă era fiul lui Ionatan. (2Sam. 21:7) Purtarea înţeleaptă a lui Rahav a avut ca rezultat ocrotirea familiei ei. (Ios. 2:12-14) Faptul că Lot a fost favorizat s-a datorat în parte lui Avraam, iar îngerii care au vizitat Sodoma au fost trimişi pentru Lot, permiţându-i să-şi ducă rudele într-un loc sigur. Refuzul rudelor lui şi apoi nimicirea lor arată că trebuie să existe o cooperare cu capul familiei pentru ca acest merit să fie atribuit tuturor membrilor ei. (Gen. 19:12-14, 29) Aceste cuvinte ale lui Pavel sunt de mare interes pentru părinţii din aceste zile din urmă: „Căci soţul necredincios este sfinţit datorită legăturii cu soţia lui şi soţia necredincioasă este sfinţită datorită legăturii cu fratele, altminteri copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi.” (1Cor. 7:14, NW) „Iehova îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui”, şi asta îi include şi pe copiii mici de la Armaghedon ai căror părinţi sunt ai lui Iehova şi care se străduiesc să îi crească după Cuvântul lui Dumnezeu. - Deut. 6:6, 7; Efes. 6:4; 2Tim. 2:19, NW.
    Aceste exemple ar trebui să îi facă pe martorii lui Iehova care sunt părinţi să reflecteze cu seriozitate asupra învăţăturii teocratice pe care le-o dau acum copiilor lor. Părinţilor li se porunceşte să îşi educe copiii potrivit căilor lui Dumnezeu, iar dacă părinţii nu ascultă instrucţiunile divine în aceste zile din urmă, ei atrag nimicirea la Armaghedon nu doar asupra lor înşişi, ci şi asupra copiilor lor. Şi dacă aceşti copii cresc şi devin responsabili înainte de a veni Armaghedonul, învăţătura dată de părinţi poate să determine dacă ei aleg calea vieţii sau pe cea a morţii. (Prov. 22:6) Vine un timp când copiii care se maturizează devin responsabili, ajungând la o vârstă a răspunderii şi a alegerii responsabile a căii pe care o vor urma. Atunci ei pot să iasă de sub responsabilitatea sau de sub meritul familiei şi să intre sub principiul responsabilităţii personale: „Persoana care păcătuieşte, aceea va muri. Fiul nu va suferi pentru nelegiuirea tatălui, nici tatăl pentru nelegiuirea fiului. Omul bun trebuie să fie creditat cu propria lui bunătate şi cel rău cu propria sa răutate.” - Ezec. 18:20, Mo.
    Unii vor susţine că acest text infirmă ideea conform căreia copiii mici vor pieri odată cu părinţii lor răi la sfârşitul perioadelor de judecată. Dar acest text nu se aplică tinerilor adolescenţi. Contextul arată clar că fiul despre care se vorbeşte este mare, şi nu un copil mic. Versetele precedente afirmă că, dacă cineva face ceea ce este legal şi drept, va trăi. Dacă dă naştere unui fiu care este violent, depravat sexual, asupritor al celor săraci şi nevoiaşi, un hoţ şi un idolatru, acel fiu rău va muri pentru nelegiuirea lui. Dacă fiul se fereşte de toate aceste păcate şi face binele, îi ajută pe săraci, ţine legea lui Dumnezeu şi nu o încalcă în niciun fel, acel fiu va trăi, indiferent dacă tatăl său este bun sau rău. Fiecare este pe cont propriu atunci când atinge vârsta responsabilităţii personale. Apoi, toate acestea sunt rezumate în versetul 20, citat mai sus.
    Versetele care urmează arată că, dacă fiul sau tatăl nelegiuit renunţă la faptele rele şi face binele, va trăi, dar dacă fiul sau tatăl bun devine nelegiuit, va muri. Aşadar, ce copil sau bebeluş ar comite depravările sexuale, crimele sau idolatria religioasă menţionate, sau ar face faptele bune amintite mai sus, sau ar fi capabil să-şi analizeze modul de a acţiona şi să decidă să îl schimbe? Contextul exclude orice aplicare a textului din Ezechiel 18:20 la copii mici. Aşadar, atunci când în mod necesar copiii trebuie să fie împărţiţi în clase în timpul unei perioade de judecată, acest lucru se face pe baza responsabilităţii părinteşti, şi nu pe baza responsabilităţii personale. Ezechiel 18:20 îi leagă pe tată şi pe fiu în acest fel deoarece în timpurile din vechime fiii ajunşi la maturitate adeseori rămâneau în casa tatălui lor şi sub conducerea lui, uneori chiar şi după ce se căsătoreau. Atâta timp cât rămâneau în casa tatălui lor, ei îi recunoşteau autoritatea, dar nu mai erau aprobaţi sau respinşi în ochii lui Dumnezeu din cauza conduitei tatălui lor, aşa cum se întâmpla când erau mici. Chiar dacă se aflau încă în casa părinţilor, ei erau responsabili pentru faptele lor. Ei îşi alegeau singuri calea relativ la ce era bine sau rău. Să ne amintim că la răzvrătirea din pustiu fiii lui Datan şi Abiram au pierit împreună cu taţii lor, însă fiii lui Core nu au murit împreună cu el. (Num. 26:9-11) Se pare că fiii lui Core atinseseră vârsta responsabilităţii şi nu şi-au urmat tatăl în răzvrătire.
    Având în vedere caracterul veşnic al distrugerii celor nimiciţi de Iehova la Armaghedon, unii ar putea întreba ce se va întâmpla cu cei care nu aud mesajul, mai ales în ţările în care este interzisă lucrarea de mărturie. Pe lângă responsabilitatea familiei, Biblia mai arată o responsabilitate a comunităţii, atunci când o comunitate susţine conducători care persecută poporul lui Iehova sau se dovedeşte nelegiuită datorită altor fapte pe care le face. Oare nu au suferit egiptenii plăgi datorită împietririi lui Faraon? (Ex. 5:1, 2; 9:13-16) Oare nu au suferit generaţii întregi de amaleciţi deoarece Amalec s-a împotrivit Israelului în pustiu? (Ex. 17:8, 14, 16) Regele Saul a atras nenorociri asupra Israelului ani de-a rândul după moartea sa. (2Sam. 21:1) Păcatele lui David au atras pedepsirea întregului popor. (2Sam. 12:10-23; 24:10-17) Unii afirmă că acestea sunt legate mai degrabă de pedepsirea conducătorului decât de responsabilitatea poporului sau a comunităţii, dar aceste evenimente arată că păcatele unui singur om îi pot afecta pe mulţi. A fost fără îndoială vina comunităţii atunci când Acan a păcătuit şi a atras înfrângerea militară a Israelului. (Ios. 7:5; 13-21) Oameni nelegiuiţi au adus distrugerea asupra întregii cetăţi Ghibea, iar cei care au sprijinit Ghibea sau chiar şi numai s-au abţinut de la a ajuta la pedepsirea ei, au suferit alături de ea. (Jud. 19:22-30; 20:40; 21:9, 10) Deoarece regele Ioram al Iudeii s-a îndepărtat de Dumnezeu, întreaga naţiune a păcătuit şi a fost pedepsită. (2Cron. 21:11-15) Dacă apărea idolatria într-o cetate din Israel şi îi corupea pe locuitori, acea cetate era distrusă. Şi s-ar mai putea da şi alte exemple. (Gen. 12:17; 20:9,17; 26:10; Deut. 13:12-18) Matei 10:14, 15, 23 arată că oraşele şi casele care nu sunt receptive la mesaj nu vor putea rezista în ziua judecăţii. Acest principiu se aplică şi la scară naţională.
    Poporul trebuie să accepte responsabilitatea pentru faptele naţiunii. Dacă guvernul devine prea asupritor, ei îl răstoarnă, fie prin vot, fie prin gloanţe. Însă răutatea împotriva lui Dumnezeu ei o tolerează cu indiferenţă. Pentru ei, confortul şi libertăţile personale sunt mai importante decât ascultarea de Dumnezeu. Ei se revoltă împotriva conducătorilor cruzi, dar îi susţin pe cei atei. Nu au o iubire arzătoare pentru dreptate şi o ură mistuitoare pentru nelegiuire, care ar mistui corupţia şi imoralitatea generalizate astăzi în toate guvernele omeneşti. Conducători şi conduşi se scaldă în mocirla unei decăderi morale internaţionale. (2Tim. 3:1-5) Naţiunile acţionează potrivit principiului responsabilităţii comunităţii. Conducătorii pot să pornească războaie, însă poporul este cel care luptă în ele. Asupra poporului în general, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, aduce distrugerea naţiunea duşmană, şi nu asupra conducătorilor nelegiuiţi. În războaiele lor, naţiunile seamănă moartea pe baza responsabilităţii comunităţii. Atunci, nu va fi drept ca ele să o secere la Armaghedon din acelaşi motiv? Pot ele să se plângă pe drept că seceră ceea ce au semănat, că sunt judecate aşa cum au judecat şi că li se arată aceeaşi îndurare pe care au arătat-o? Dacă poporul susţine, fie activ, fie pasiv, ceea ce este corupt, imoral şi criminal, nu este şi responsabil pentru aceasta? - Mat. 5:7; 7:1, 2; Gal. 6:7; Iac. 2:13.
    Atunci când izraeliţii au dorit un rege uman, au fost avertizaţi cu privire la asupririle pe care urmau să le îndure din partea acestuia. (1Sam. 8:4-22) Însă ei au insistat să aibă un guvern omenesc şi au purtat, pe bună dreptate, responsabilitatea pentru faptele rele ale regelui omenesc, deoarece ei au fost responsabili pentru punerea acestuia într-o funcţie din care păcatele lui flagrante erau posibile la o scară naţională. Astăzi poporul votează politicieni despre care se ştie că sunt corupţi, dându-le astfel puterea să se îmbogăţească de pe urma unor fapte rele. Faptul că poporul trebuie să poarte responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu este arătat nu doar în cazul Israelului, arătat mai sus, ci şi de sfatul dat de Pavel lui Timotei, cu privire la numirile făcute în adunarea creştină: „Niciodată să nu-ţi pui în pripă mâinile peste cineva, nici să nu te faci părtaş la păcatele altora! Păstrează-te curat!” Pe lângă avertismentul cu privire la numirile în pripă, lui Timotei i s-a spus şi ce calităţi trebuiau să aibă cei numiţi în poziţii de serviciu. (1Tim. 3:1-13; 5:22; 2Ioan 10, 11, NW) De ce toată această precauţie? Pentru ca să se poată feri de a „se face părtaş la păcatele altora”. Dacă ar fi făcut numiri nepotrivite, s-ar fi făcut responsabil de păcatele celor numiţi, deoarece în ochii lui Dumnezeu el i-a pus în poziţia de a comite păcate care să afecteze adunarea. Astfel, poporul care fie votează conducători răi spre a fi la putere, fie le permit acestora să rămână la putere, trebuie să accepte responsabilitatea pentru acţiunile oficiale şi pentru păcatele acestor conducători împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor.
    De fapt, celor mai mulţi oameni le lipseşte în prezent iubirea pentru dreptate şi ura pentru rău. Ei ştiu că lumea este coruptă până în măduva oaselor. Totuşi, după cât se pare sunt mulţumiţi de ea. Cel puţin, ei rămân de partea ei şi îşi bat joc atunci când martorii lui Iehova o demască. Se pare că lor „le place aşa”. (Ier. 5:31; 6:13) Corupţia din jurul lor le permite satisfacerea propriilor pofte, înăbuşă orice proteste slabe ale conştiinţei anemice şi îndepărtează orice scrupule care au mai rămas. Ei se tem doar de pedeapsă, nu de faptele rele: „Pentru că nu se execută imediat sentinţa pentru o faptă rea, inima fiilor omului este şi mai hotărâtă să facă răul.” (Ecl. 8:11, AT) Ei nu „caută dreptatea” cu zel, nici nu „suspină şi gem” din cauza vreunui simţământ al dreptăţii rănit, ci numai atunci când fărădelegile înfrânează sau opresc urmărirea de către ei a unor scopuri egoiste. (Ezec. 9:4; Ţef. 2:3) Ei sunt dezgustaţi de mesajul lui Iehova, deoarece acesta cere o separare de lumea coruptă, imorală şi avidă de plăceri.
    Ei nu sunt asemenea lui Noe, care a fost dezgustat de semenii săi, deoarece „orice înclinaţie a gândurilor inimii lor era tot timpul numai spre rău”. Ei nu se aseamănă nici cu Lot, căci „omul acela drept îşi chinuia zi de zi sufletul drept din cauza lucrurilor pe care le vedea şi le auzea când locuia printre ei, din cauza faptelor lor nelegiuite.” Ei nu sunt ca aceia care sunt însemnaţi pentru a fi ocrotiţi la Armaghedon, care „plâng şi suspină din cauza tuturor lucrurilor dezgustătoare care se fac.” Nu sunt nici asemenea oamenilor cu bunăvoinţă faţă de Dumnezeu din prezent, care se separă cu bucurie de lume fiindcă nu au nimic în comun cu corupţia ei. (Gen. 6:5; Ezec. 9:4, AT; Iac. 1:27; 4:4; 2Pet. 2:8, NW) Ei nu trebuie să audă un mesaj deosebit de la Dumnezeu pentru a fi dezgustaţi de răutatea acestei lumi; nu, dacă iubesc dreptatea şi urăsc nedreptatea. Chiar şi fără Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii pot face deosebire între bine şi rău prin firea lor şi datorită conştiinţei. (Rom. 2:12-16) Cei cu inimi sincere se vor dezgusta de această lume, şi aceasta din ce în ce mai mult pe măsură ce ne apropiem de Armaghedon, în timp ce „oamenii nelegiuiţi şi impostorii vor merge din rău în mai rău, inducând în eroare şi fiind induşi în eroare.” – 2 Tim. 3:13, NW.
    Unii argumentează că neştiinţa este o scuză datorită căreia mulţi dintre cei ucişi la Armaghedon vor obţine o înviere, cum ar fi cei care pier din cauza responsabilităţii comunităţii. Ei citează cazul lui Pavel. Fostul persecutor a spus: „Totuşi, mi s-a arătat îndurare, fiindcă eram în neştiinţă şi acţionam din necredinţă.” Însă lui i s-a arătat această îndurare în timpul unei perioade de judecată, iar el nu a respins-o. El a folosit-o pentru a scăpa de neştiinţa sa şi a-şi întări credinţa. Această manifestare a îndurării a fost şi pentru alt motiv, pentru a se demonstra îndelunga-răbdare divină. (1Tim. 1:12-16, NW) Este greşit a spune că Pavel a fost salvat datorită neştiinţei sale. A fost posibil să se căiască deoarece acţiona în neştiinţă, căci el nu a comis un păcat de neiertat împotriva cunoştinţei sau împotriva manifestării spiritului sfânt. Lumea este plină de Biblii, în peste 1.125 de limbi, şi o privire aruncată în paginile ei este suficientă pentru a condamna conduita lumii. Însă cei mai mulţi oameni rămân în neştiinţă, „potrivit dorinţei lor”. (2Pet. 3:5, NW) În unele timpuri din trecut Dumnezeu a trecut cu vederea neştiinţa, însă lucrurile nu stau la fel într-o perioadă de judecată, indiferent că este vorba de zilele lui Noe, ale lui Lot, ale lui Isus, zilele noastre sau în mia de ani. La aceasta se referea Pavel când a spus: „Este adevărat că Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile unei astfel de neştiinţe, totuşi acum El le spune oamenilor că toţi, pretutindeni, trebuie să se căiască.” De ce? „Pentru că a stabilit o zi în care urmează să judece cu dreptate pământul locuit.” (Faptele 17:30, 31, NW) Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru cei mai mulţi oameni acea zi va fi domnia de o mie de ani; însă alţii şi-au avut sau îşi vor avea perioada de judecată mai devreme. Aceste perioade nu sunt un timp pentru neştiinţă, ci pentru pocăinţă.
    Dacă neştiinţa în timpul prezentei perioade de judecată este o scuză şi le va aduce celor fără cunoştinţă învierea în domnia de o mie de ani, nu ar fi bine atunci să-i lăsăm pe toţi să rămână neştiutori acum? Dacă toţi cei cărora nu li se predică personal în prezent şi care sunt ucişi de Iehova la Armaghedon se vor întoarce la înviere, de ce să mai predicăm acum? Chiar şi cei care sunt împotriva punctului de vedere că cei ucişi la Armaghedon sunt morţi pentru totdeauna vor admite că cei care aud astăzi mărturia şi nu o acceptă, vor pieri pentru totdeauna la Armaghedon. Doar de dragul raţionamentului, să admitem pentru un moment punctul lor de vedere. Noi predicăm la o mie de persoane în prezent şi poate una singură acceptă adevărul, în timp ce toate celelalte îl refuză şi mor pentru totdeauna la Armaghedon. Însă dacă ne-am reţine se le predicăm acestor o mie de oameni, toţi ar muri la Armaghedon, însă apoi ar învia, fiindcă nu au auzit mesajul. Cu siguranţă că atunci când se vor întoarce în acea lume nouă, cu mult avansată şi mai aproape de paradisul perfect, o lume fără oameni care să îi corupă şi fără influenţa demonilor, împotrivitorii noştri ar înclina să spună că mult mai mult de o persoană din acele o mie s-ar conforma cerinţelor lumii noi. Poate doar una singură ar refuza. Deci, de ce să predicăm acum şi să salvăm doar una dintr-o mie? De ce să nu tăcem acum şi să salvăm 999 dintr-o mie?
    Aceasta ar fi, cu siguranţă, o nebunie. Ar însemna nimicire veşnică pentru martorii care tac şi nu predică. Ar însemna că pietrele ar striga avertismentul, dacă clasa străjerului nu ar face-o. (Ezec. 33:7-9; Luca. 19:40) Predicarea veştii bune se va face pe tot pământul, deoarece Iehova spune acest lucru. Şi indiferent că se face pe baza responsabilităţii personale, a familiei sau a comunităţii, oamenii tuturor naţiunilor vor fi separaţi în clasa „oilor” şi cea a „caprelor”, deoarece Iehova spune acest lucru. Cei pe care îi va ucide El la Armaghedon vor rămâne morţi pentru totdeauna, deoarece aşa arată ilustraţiile profetice făcute în timpul distrugerii de la potop şi din Sodoma şi Gomora, împreună cu parabola oilor şi caprelor. Acest punct de vedere este susţinut de versetele din Ioan 5:28, 29 (NW): „Vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară.”
    Să observăm că Ioan 5:28, 29 limitează învierea la cei „din mormintele de amintire”. Aceasta înseamnă că doar cei a căror existenţă o păstrează Iehova în amintirea Sa vor fi înviaţi, amintire simbolizată prin expresia „mormintele de amintire”. Din acest motiv, criminalii care erau consideraţi nedemni de a fi înviaţi erau aruncaţi fără niciun fel de ceremonie în Valea lui Hinom, sau în Gheenă, unde corpurile lor erau arse, fără să fie jelite sau îngropate, fără nici un mormânt care să amintească de existenţa lor. Aşadar, de cei care nu sunt în „mormintele de amintire”, adică cei care nu sunt simbolizaţi ca fiind în memoria lui Dumnezeu, El nu-şi va aduce aminte la înviere. Acest lucru înseamnă pentru noi astăzi că cei care trăiesc în acest timp de judecată şi, dintr-un motiv sau altul, nu iau poziţie de partea lui Iehova, fiind prin urmare ucişi de El în bătălia Armaghedonului, nu vor fi păstraţi în memoria Lui pentru a fi înviaţi. În Ieremia 25:33 ni se arată că acest grup va include cea mai mare parte a oamenilor care trăiesc acum pe pământ: „Cei ucişi de Iehova vor fi în ziua aceea de la un capăt al pământului până la celălalt. Nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi. Vor fi ca bălegarul pe faţa pământului.” Acest mare număr de oameni ucişi de Iehova şi asemănaţi bălegarului împrăştiat pe faţa pământului cu greu ar putea fi consideraţi ca fiind „în mormintele de amintire”, astfel încât Cristos să îşi amintească de ei şi să-i cheme afară în timpul miei de ani. El nu îşi aminteşte de bălegar.
    La Armaghedon, Iehova va boteza această lume cu foc distrugător: „Cerurile şi pământul de acum sunt păstrate pentru foc şi sunt rezervate pentru ziua de judecată şi de distrugere a oamenilor nelegiuiţi ... Ziua lui Iehova va veni ca un hoţ. În ziua aceasta, cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele, fiind foarte încinse, se vor topi, iar pământul şi orice lucrare de pe el vor fi dezvăluite ... cerurile, fiind în flăcări, se vor dizolva, iar elementele, fiind foarte încinse, se vor topi.” (2Pet. 3:3-14, NW) Să observăm că această perioadă a zilelor din urmă, care îşi atinge punctul culminant la Armaghedon, se numeşte „o zi de judecată şi de distrugere”, după care urmează lumea nouă promisă a dreptăţii, domnia de o mie de ani.
    Acest botez cu foc a fost prefigurat de un altul din vechime, atunci când asupra „Sodomei a plouat cu foc şi pucioasă din ceruri şi i-a distrus pe toţi”. Mai târziu, Iehova „l-a ars pe Iacov cu un foc arzător”, „şi-a vărsat mânia ca pe un foc” şi „a aprins un foc în Sion”, când l-a folosit pe Nebucadneţar, în 607 î.C., pentru a cufunda Ierusalimul şi Iuda într-un botez de foc din cauza păcatelor lor dezgustătoare. (Plâng. 2:3, 4; 4:11, AS) Când a venit Cristos pe pământ, Ioan Botezătorul a vorbit despre apropierea unui botez cu foc asupra naţiunii evreilor necredincioşi, când aceştia urmau să fie ca „un pom tăiat şi aruncat în foc” şi ca „pleava îi va arde El [Cristos] cu un foc care nu va putea fi stins [de oameni]”. (Mat. 3:10-12, NW) Acest botez cu foc a avut loc în anul 70 d.C., când legiunile imperiale ale Romei au distrus Ierusalimul şi au ucis 1.100.000 de evrei, luând 97.000 în captivitate. Un botez cu foc definitiv va veni şi asupra celor care stau de partea lui Satan la sfârşitul domniei de o mie de ani: „A coborât foc din ceruri şi i-a mistuit.” (Apoc. 20:9, NW) Ca şi orice alte botezuri cu foc, acesta vine la sfârşitul unei perioade de judecată, cea de o mie de ani. Cu siguranţă că nu este nicio înviere din acel botez cu foc, căci acesta este asociat cu moartea a doua, lacul de foc şi sulf. Aşadar, focul este, incontestabil, simbolul distrugerii definitive, fie că este folosit în legătură cu Armaghedonul, fie cu sfârşitul domniei de o mie de ani.
    Cei care sunt tulburaţi de acest punct de vedere ar trebui să îşi amintească unele lucruri. În primul rând, dacă Iehova i-ar nimici pe toţi oamenii aceasta nu ar fi nicio nedreptate, deoarece nimeni nu are vreun drept moştenit la viaţă. În al doilea rând, lucrarea de mărturie va fi îndeplinită în măsura în care consideră El necesar pentru a fi separaţi toţi oamenii şi nu va da greş. Oare nu a cunoscut El, înainte să predice Noe şi să construiască arca, faptul că nimeni nu i se va mai alătura lui şi familiei sale? Nu a ştiut El, înainte ca Lot să predice şi îngerii să facă minuni în Sodoma, că nu erau nici măcar zece oameni drepţi acolo? Cu mult înainte să ne dăm noi seama dacă un om are înclinaţia minţii asemenea unei oi sau asemenea unei capre, Iehova şi Cristos pot să judece şi să împartă oamenii în clase fără să facă vreo greşeală. Şi ei sunt Judecătorii, nu noi. În al treilea rând, separarea nu este completă încă, iar perioada de judecată nu s-a sfârşit. Nu contează separarea neterminată din prezent, ci cea completă de la începutul Armaghedonului. Deşi ne aflăm într-o perioadă de judecată, noi nu trebuie să-i privim ca fiind nimiciţi pentru totdeauna pe cei ce mor din diverse cauze înainte de executarea judecăţii la Armaghedon. S-ar putea ca unii oameni din lumea antediluviană, care au murit înainte de potop, să fie înviaţi; unii din Sodoma, care au murit înainte ca focul şi pucioasa să cadă asupra cetăţii, să se întoarcă; unii iudei din zilele lui Isus şi ale apostolilor care nu au fost nimiciţi de forţele de execuţie romane s-ar putea să trăiască din nou. Dar nu şi cei nimiciţi de Domnul în potop, sau în ploaia de foc căzută asupra Sodomei, sau în judecata executată în anul 70 d.C., sau în timpul Armaghedonului. Unii ar putea să moară în timpul Armaghedonului, dar nu fiindcă sunt ucişi de Dumnezeu, cum ar fi persoanele al căror organism s-ar putea să nu suporte încercarea grea; însă cei mai mulţi vor fi „cei ucişi de DOMNUL”, împrăştiaţi pe tot pământul ca şi bălegarul. Ei rămân morţi pentru totdeauna.
    Amintiţi-vă şi faptul că profeţiile Bibliei arată că oamenii şi naţiunile îşi vor intensifica atacurile împotriva poporului lui Iehova şi a lucrării pe care o face. Capitolele 38 şi 39 ale cărţii Ezechiel vorbesc despre forţe inspirate de demoni care se vor ridica împotriva organizaţiei teocratice restabilite a lui Iehova: „Vei înainta ca o furtună. Vei veni ca nişte nori care acoperă ţara, tu şi toate hoardele tale şi multe popoare cu tine ... se va întâmpla la sfârşitul zilelor că te voi aduce împotriva ţării mele, ca să mă cunoască naţiunile.” Când va începe acest atac nelegiuit, Iehova spune: „Mi se va urca în nări furia”. Indignarea şi mânia Sa aprinsă sunt atât de grozave şi atât de teribile, încât orice fiinţă vie va tremura, munţii se vor prăbuşi, iar vârfurile lor se vor rostogoli la pământ. Între oameni va fi semănată confuzia şi se vor ucide unii pe alţii, iar Iehova îşi va folosi forţele distrugătoare pentru a nimici această lume rea. (AT) Persecuţii arzătoare şi conspiraţii se vor abate fără îndoială asupra martorilor lui Iehova înainte ca furia lui Dumnezeu să se aprindă până la punctul începerii distrugerii Armaghedonului Său.
    Ce ocazie fără precedent le va da răbdarea credincioasă a martorilor lui Iehova celor asemănători oilor pentru a arăta favoare, iar celor asemenea caprelor pentru a-şi manifesta indiferenţa! Tot aşa cum, astăzi, mulţi observă congresele noastre şi sunt uimiţi când văd minunata unitate care este posibilă datorită spiritului lui Dumnezeu, la fel ei vor vedea atunci, mai mult ca oricând, integritatea de neclintit arătată de noi cu ajutorul spiritului lui Iehova. Lucrarea de predicare ce încă mai trebuie făcută, creşterile care vor urma, persecuţiile care vor mai fi suportate - toate acestea vor fi încă o manifestare a spiritului lui Iehova care lucrează asupra poporului Său şi care va face o separare şi mai clară a oamenilor înainte ca Armaghedonul să izbucnească. Nu prin puterea noastră vom lucra, vom creşte şi vom rezista, ci prin spiritul lui Dumnezeu. Cei care luptă împotriva organizaţiei văzute a lui Dumnezeu, asupra căreia se manifestă spiritul Său, comit un păcat de neiertat împotriva spiritului sfânt. Cei care nu participă la această opoziţie, dar o acceptă sau sunt indiferenţi faţă de ea, se identifică cu cei numiţi în parabolă „capre”. Cei care merg pe calea lumii în ce priveşte atacurile ei împotriva martorilor lui Iehova, indiferent că o fac în mod activ, pasiv sau indiferent, sunt responsabili, fie personal, fie alături de comunitate. - Zah. 4:6.
    Aşadar, să ştie toţi că acest timp de judecată a naţiunilor nu este doar o repetiţie neimportantă pentru o a doua judecată decisivă care va veni, făcând astfel ca nimicirea unora la Armaghedon să nu conteze pentru veşnicie. Să se ştie că toţi cei care vor fi în viaţă la Armaghedon vor fi botezaţi fie cu foc pentru nimicire alături de cei răi, fie cu salvare pentru viaţă alături de organizaţia teocratică. Să se ştie că sentimentalismul lipsit de obiectivitate pentru salvarea creaturilor nu va schimba Cuvântul lui Dumnezeu şi nu Îl va împiedica să îşi realizeze scopul. Să se ştie că cei care sunt cu adevărat preocupaţi în mod practic de aproapele lor nu îşi vor pierde timpul îngrijorându-se cu privire la caracterul veşnic al distrugerii de la Armaghedon, ci vor predica zelos pentru a se salva atât pe ei, cât şi pe alţii. (1Tim. 4:16) Pe scurt, să se ştie că Dumnezeu a ştiut bine ce a spus când a avertizat: „Ieşiţi din ea, poporul meu!”