Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Şcoala Teocratică

 
Viaţa veşnică
 
    Era în joc viaţa oamenilor - viaţa oamenilor ce vor trăi într-o lume nouă şi dreaptă! A doua zi după-masa, cel târziu, această problemă trebuia rezolvată în aşa fel încât ei să beneficieze veşnic de acest privilegiu inestimabil. Sărbătoarea care se desfăşura în acea seară la Ierusalim era o garanţie sigură pentru aceasta. Se comemora aniversarea unui 14 Nisan care mergea în urmă cu cincisprezece secole, dată la care, brusc şi fără ca cineva să o poată opri, moartea a lovit fiecare familie egipteană. Această mulţime de cadavre nu a fost cauzată de un război bacteriologic, nici de o ploaie de bombe atomice sau de hidrogenul căzând din cerul egiptean. Ea a fost lucrarea îngerului exterminator trimis de către Dumnezeul evreilor oprimaţi. Parcurgând în miezul nopţii ţara Nilului, el i-a lovit pe primii născuţi ai oamenilor şi ai animalelor, necruţându-i decât pe fiii Israelului care locuiau în ţara Gosen, în Delta Nilului. La porunca profetului Moise, înştiinţat de Dumnezeu, aceştia tăiaseră mielul pascal şi stropiseră cu sângele lui pragul de sus şi cei doi uşiori ai uşilor de la locuinţele lor, apoi au stat în case pentru a mânca mielul pascal, cu pâine nedospită şi cu ierburi amare. Supunerea lor faţă de poruncile primite cruţase viaţa tuturor întâilor lor născuţi, iar a doua zi dimineaţă, deveniţi un popor liber, au plecat, părăsind Egiptul.

    Pentru a comemora aceste evenimente, în seara de 14 Nisan a anului 33 era noastră, un grup de oameni, cu toţii evrei, s-au întâlnit într-o cameră din Ierusalim. Acolo, supunându-se legii primite de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Moise, ei au mâncat mielul pascal cu pâine nedospită şi au băut vin în cupe de binecuvântare.

    Ei erau doisprezece. Unul dintre ei, pe numele său Iuda Iscarioteanul, tocmai a ieşit; el nu-şi va mai relua locul printre ei. Căci s-a grăbit să coboare din cameră pentru a îndeplini o misiune ucigaşă care, în după-masa zilei următoare, va provoca moartea Învăţătorului lor şi sinuciderea trădătorului prin spânzurare!

    Ceilalţi au rămas întinşi pe divanele din jurul mesei joase pe care era servită masa pascală. După ce i-a avertizat şi i-a liniştit, Învăţătorul şi-a încheiat discursul astfel: “V-am spus aceasta pentru ca voi să aveţi pacea în Mine. Veţi avea greutăţi în lume; dar îndrăzniţi, Eu am învins lumea!” El ştia că în această a patrusprezecea zi de Nisan trebuia să moară ca mielul pascal fără pată, sacrificat odinioară în Egipt în aceeaşi zi. Ştia că sacrificându-se pe el însuşi va dovedi că Iehova, Dumnezeul pe care Faraon îl înfruntase în faţa lui Moise, este Stăpânul universului. El ştia de asemenea că oamenii vor ignora suveranitatea divină. Până atunci el nu s-a compromis cu lumea, dar, mergând prin toată ţara, proclamase cu îndrăzneală Împărăţia lui Iehova. Murind credincios cauzei acestui Guvern ceresc, el va triumfa în faţa lumii şi, graţie marii puteri a lui Dumnezeu, va reveni la viaţă pentru a-şi celebra victoria. Oamenii vor dezlănţui persecuţii violente asupra discipolilor săi, dar aceştia vor avea pacea în el. Încrederea lor avea o bază solidă. Cristosul, care învinsese lumea în privinţa suveranităţii în univers, îi va ajuta să o învingă şi ei şi să câştige o recompensă veşnică.

    Să fim atenţi la următoarea rugăciune pe care el a rostit-o, căci ea priveşte viaţa noastră veşnică: „Isus... ridicându-şi ochii la cer... a spus: «Tată, ora a venit; slăveşte-Ţi Fiul, pentru ca Fiul Tău să Te slăvească şi pentru ca, prin puterea pe care I-ai dat-o asupra tuturor creaturilor, să dea viaţă veşnică tuturor pe care tu I I-ai dat.” În aceste cuvinte îl recunoaştem pe Fiul Tatălui ceresc. Dumnezeu i-a dat puterea peste “toate creaturile”. De ce? Pentru că Fiul său se făcuse părtaş sângelui şi cărnii, acceptase să moară pentru omenire, la fel ca mielul pascal de odinioară, a cărui sacrificare i-a eliberat pe evrei de la moartea şi de la sclavia egipteană. Mulţumită sacrificării vieţii sale omeneşti, el putea câştiga viaţa pentru toate creaturile de carne, adică pentru toţi cei pe care Tatăl lui ceresc îi va da, după ce îi va fi atras la el.

    Ce subiect emoţionant a abordat Fiul Preaînaltului spunând: Viaţa veşnică! Iată ce doreşte orice persoană iubitoare de pace, de fericire şi visând să trăiască mereu în bună înţelegere cu aproapele său. Ce ne trebuie nouă pentru a o obţine? Noi suntem carne, iar Dumnezeu a dat Fiului său putere asupra “tuturor creaturilor” de carne. Trebuie deci să-l ascultăm pe Isus, care a spus în rugăciunea lui: “Aceasta este viaţa veşnică, ca ei să Te cunoască, pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe care Tu L-ai trimis, Isus Cristos.” Nu putem compara cunoaşterea pe care o oferă această lume cu cea pe care o putem dobândi referitor la cele mai importante două Persoane din univers, care sunt singurul Dumnezeu adevărat şi Isus Cristos, Trimisul său. A învăţa ceea ce se referă la ele şi a crede ceea ce am învăţat înseamnă a ne asigura viaţa veşnică în lumea nouă, la a cărei porţi am şi ajuns. Dar cum am putea noi să acceptăm darul vieţii veşnice ce vine de la Dumnezeu prin Isus Cristos fără a cunoaşte mijlocul prin care să-l primim? Pentru noi, această cunoaştere vie este cel mai important lucru ce există. Aceste pagini ne vor arăta cum să o dobândim, iar noi va trebui să o căutăm mereu.

    Isus Hristos nu s-a adresat Tatălui său ca unui Dumnezeu misterios “alcătuit din trei persoane”, ci ca “singurului Dumnezeu adevărat”; şi el a vorbit despre el însuşi ca despre un supus pe care Tatăl l-a trimis din ceruri. În aceeaşi seară, ieşind din locuinţa sa, Domnul a spus ucenicilor săi credincioşi ce erau prezenţi: “Slujitorul nu este mai mare decât stăpânul său, nici trimisul mai mare decât cel care îl trimite.” (Ioan 13:16) Fiul este Principalul Slujitor al singurului Dumnezeu adevărat şi fidelul Executant al ţelului divin, a cărui îndeplinire aduce viaţa veşnică omenirii muribunde. Aici pe Pământ el l-a slăvit pe Dumnezeu şi a făcut publică măreţia lui printre oameni. El a declarat: “Te-am slăvit pe Pământ; am încheiat lucrarea pe care Tu Mi-ai dat-o să o fac. Şi acum, Tu, Tată, slăveşte-Mă la Tine cu slava pe care o aveam pe lângă Tine înainte ca lumea să existe”. Spunându-i Tatălui său ceresc despre fericita îndeplinire a lucrării sale pământeşti, Isus a revelat faptul că el a existat încă înainte de a deveni om. Este vorba de existenţa cerească pe care, ca Fiu spiritual, a dus-o înaintea creării Pământului. În ceruri el a avut o viaţă glorioasă şi, în rugăciunea sa, el îi cerea Tatălui său să i-o redea. În faţa perspectivei unei asemenea exaltări, Cristosul a consimţit să-şi ofere viaţa sa umană drept sacrificiu. Tatăl său urma să-l ridice, înviindu-l pentru viaţa cerească.

    Cum şi-a îndeplinit Fiul misiunea sa? Iată ce i-a spus el despre aceasta Tatălui său: “Am făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Tu Mi i-ai dat din mijlocul lumii: ei erau ai Tăi! şi Tu Mi i-ai dat, iar ei au cunoscut cuvântul Tău. Acum ei au recunoscut că tot ceea ce Mi-ai dat vine de la Tine. Căci Eu le-am dat cuvintele pe care Tu Mi le‑ai dat, iar ei le-au primit; ei au cunoscut cu adevărat că am venit de la Tine şi au crezut că Tu eşti Cel care M-a trimis.” Este aici un fapt remarcabil. Isus a declarat că Tatăl său are un nume şi că el însuşi l-a revelat discipolilor săi. Şi Moise a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu evreilor oprimaţi din Egipt. În scrierile sale (Exodul 3:14; 6:2,3) găsim aceasta: “Şi Dumnezeu a spus lui Moise: EU SUNT CEL CARE SUNT. Şi El a spus: vei spune astfel fiilor lui Israel: EU SUNT M-a trimis la voi.” “Dumnezeu a vorbit lui Moise, spunându-i: Eu sunt Iehova. Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob ca Dumnezeul Cel Atotputernic, dar sub numele Meu de IEHOVA nu M‑am făcut cunoscut lor.”

    Înţelegând cât era de important acest nume şi semnificaţia lui, Isus l-a făcut cunoscut discipolilor săi. În calitate de Fiu al Celui Prea Înalt trimis din cer, el cunoştea mai bine decât Moise numele divin. În timpul celor patruzeci de zile pe care le-a petrecut singur în deşert, înainte de a-şi începe misiunea de proclamator al împărăţiei lui Dumnezeu, el a fost supus la trei încercări speciale. A rezistat primei încercări spunând ispititorului: “Este scris: «Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Iehova».” A învins-o pe a doua spunând: “S-a scris: Să nu ispiteşti pe Iehova Dumnezeul tău.” La urmă l-a respins pe corupător prin aceste cuvinte: “Înapoia Mea, Satan! Este scris: Să te închini lui Iehova Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti!” (Citate din Matei 4:4,7,10. În aceste versete Isus însuşi citează din Deuteronomul 8:3; 6:16; 5:9; 6:13) În fiecare din aceste încercări Isus a citat texte din Moise în care apare numele divin. Fiul lui Dumnezeu, cum o arată numele pe care el l-a primit aici pe Pământ, l-a purtat pe cel al Tatălui său; discipolii săi izraeliţi ştiau într-adevăr că “Isus” înseamnă “Iehova este salvarea”. Această semnificaţie arată cât de necesar este, pentru a primi viaţa veşnică, să-l cunoaştem pe Isus, precum şi pe Tatăl său. Iehova şi-a trimis Fiul pentru a fi Regele-Mesia promis, iar în acest scop el l-a uns cu duh sfânt imediat după botezul său de apă. De aceea a fost numit Isus Cristos, pentru că “Cristos” înseamnă “Mesia” sau “Uns” sau “Consacrat prin ungere”.

    Menirea binecuvântată a lui Cristos este de a dărui viaţa veşnică tuturor ucenicilor pe care Tatăl lui I-i dă, atrăgându-i la el prin cunoaştere. Ştiind că lumea îi va acoperi de-acum înainte cu ocări, Isus s-a rugat pentru ei, dar nu pentru lume. El a spus: “Eu Mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi; tot ce este al Tău este al Meu şi Eu sunt preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una cu Noi. Când eram cu ei în lume, Îi păzeam Eu în numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.”

    Dacă ar fi rămas credincios, “fiul pierzării” ar fi putut obţine viaţa prin Isus. Dar, deşi a trăit în apropierea Învăţătorului ca prieten şi comesean, Iuda Iscarioteanul a ridicat mâna împotriva lui. Actul său l‑a îndepărtat de la viaţă. Cristosul nu a fost deloc responsabil de pierderea trădătorului. Versetul 10 din Psalmul 41 a proorocit trădarea lui, şi Iuda a ales să împlinească profeţia în mod voluntar, împins de lăcomie. Într-adevăr, Isus şi ucenicii săi aveau deja sfintele Scripturi. Textul sfânt ebraic fusese terminat cu câteva secole înainte de naşterea lui Mesia. Această lucrare alcătuită din treizeci şi nouă de cărţi, de la cele ale lui Moise până la cea a profetului Maleahi, nu conţinea nici o lucrare apocrifă sau necanonică. Ea se împărţea în trei părţi intitulate Legea, Profeţii şi Psalmii. Menţionând “Scriptura”, Isus făcea aluzie la Psalmii care începeau a treia parte. În canonul complet al cărţilor ebraice numele divin “Iehova” se întâlneşte de 6.823 de ori. Isus şi-a păstrat ucenicii în respectul pentru acest nume sfânt. Dar după plecarea sa, Iehova va veghea asupra lor datorită numelui său, pentru că ei erau un popor pentru numele său.

    Isus a adăugat: “Dar acum Eu vin la Tine şi spun aceste lucruri pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” Isus le-a adus ucenicilor săi un mesaj divin care trebuia făcut cunoscut la timpul potrivit evreilor. Din cauză că ei au acceptat cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv pe cel al lui Cristos, lumea i-a urât. Dar, departe de a se descuraja, împotrivirea oamenilor nu a făcut altceva decât să le întărească credincioşia faţă de Cuvântul divin. La fel ca Învăţătorul lor, ei erau străini într-o lume care ar fi vrut să-i vadă pierind. Dar ei trebuia să împlinească acolo o lucrare, astfel că Isus nu a vrut ca ei să fie ridicaţi.

    El a mai spus: “Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” În dimineaţa următoare Isus a spus judecătorului, adică guvernatorului roman Pilat din Pont: “Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37) Şi când Pilat l-a întrebat: “Ce este adevărul?”, el ar fi putut să-i răspundă că Scripturile ebraice, precum şi mesajul lui Dumnezeu pe care îl transmisese el discipolilor săi. Prin acest adevăr puternic Dumnezeu îi sfinţeşte pe cei care îl acceptă şi care se alătură lui, adică îi desparte de lumea necredincioasă pentru serviciul său sfânt. Isus s-a sfinţit prin credincioşia sa faţă de adevărul divin. El n-a făcut deci niciodată parte din această lume în care şi-a trimis discipolii investiţi cu un serviciu divin. Nici ei nu vor face niciodată parte din ea, pentru că dragostea lor faţă de adevăr îi va ţine separaţi de lume, câmpul în care vor trebui să proclame cuvântul care sfinţeşte, pentru a trezi credinţa la semenii lor. Iată de ce în binecuvântata sa previziune Isus s-a rugat şi pentru aceşti viitori credincioşi, despre care a spus: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe mine.” Dacă toţi cei care au crezut în Isus Cristos ar fi rămas uniţi cu această lume, ei ar fi fost divizaţi în secte, partide politice, distincţii sociale, de orgoliul şi de tradiţiile naţionale, precum şi de prejudecăţile rasiale. Dar fiind sfinţiţi şi separaţi de lume prin puterea adevărului divin, ei trebuia să fie perfect uniţi, fără a se îngriji de diferenţele de rasă, de culoare, de limbă şi de origine. Ei trebuia să fie una, aşa cum Iehova Tatăl este una cu Fiul său. Nu este deloc vorba de o unire “trinitară” inexplicabilă şi nebiblică, pentru că toţi credincioşii trebuia nu doar să fie perfect uniţi între ei, ci şi să fie una în Dumnezeu şi în Cristos. Datorită acestei uniri a slujitorilor lui Dumnezeu, numeroşi sunt oamenii care înţeleg că Isus Cristos este Trimisul preaiubit al Celui Prea Înalt.

    Pentru ca unirea sa cu ucenicii să aibă loc în ceruri, Isus şi-a încheiat rugăciunea prin aceste cuvinte: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am făcut cunoscut numele Tău şi Li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” Ura pe care lumea i-a purtat-o lui Isus şi ucenicilor săi nu dezminte faptul că Dumnezeu i-a iubit. Dimpotrivă. Până la venirea Salvatorului, oamenii nu au cunoscut calea vieţii. Cunoaşterea pe care Isus o avea asupra singurului Dumnezeu adevărat îi asigura viaţa veşnică. El avea drept misiune să-i facă cunoscuţi discipolilor săi pe Tatăl ceresc şi pe Trimisul său. De aceea el le-a descoperit numele divin şi l-a făcut cunoscut nu doar până la moartea sa, ci şi după învierea la viaţă cerească. Iubirea lui Dumnezeu se sprijină pe cei care îi cunosc numele şi planurile şi care devin poporul lui, şi aceştia sunt una în Isus mulţumită numelui divin.

    Rugăciunea Domnului (rugăciunea citată în paragrafele precedente este din Evanghelia după Ioan, capitolul 17) scoate în relief tot ceea ce ne este indispensabil să ştim. Nimic nu este mai dulce şi mai preţios decât a trăi cunoscându-i pe marele Dăruitor al oricărei vieţi şi pe Fiul său preaiubit, prin care dăruieşte viaţă muritorilor. Paginile următoare prezintă cercetarea acestei cunoaşteri. Chiar dacă lumea îşi concentrează ura asupra noastră, pentru că perseverăm pe această cale, ştim că această cunoaştere ne va aduce ceva ce lumea nu va putea dărui niciodată: „Viaţa veşnică”.