Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Sfatul Regelui la Comemorare
 
    Iehova, Tatăl „Prinţului Păcii”, trebuie să dovedească şi va dovedi la timpul Său potrivit că El este Atotputernic şi poate rezolva chestiunea stăpânirii universale în interesul păcii şi unităţii tuturor celor care trăiesc. Deşi marea masă a omenirii de astăzi dispreţuieşte sau nu cunoaşte numele lui Iehova, Tatăl Domnitorului de Drept al Pământului a scos în evidenţă numele Său înaintea celor care-L iubesc pe El şi Cuvântul Lui. În timpurile trecute, El a făcut să se întâmple lucruri minunate, care I-au păstrat numele în amintire, dar demonii i-au făcut pe oamenii aflaţi sub influenţa lor să uite repede şi să discrediteze relatarea unor astfel de fapte minunate ale lui Iehova Dumnezeu. Printre marile Sale acte înfăptuite prin puterea Sa nelimitată, prin care şi-a păstrat viu numele înaintea poporului Său, a fost şi cel săvârşit în timpul primului paşte al lui Israel în Egipt. Prin acel act de eliberare lanţurile au fost sfărâmate, iar poporul eliberat al lui Israel a părăsit ţara de robie a Egiptului, mărşăluind pe uscat prin albia Mării Roşii, îndreptându-se spre Ţara Promisă, unde curgea „lapte şi miere”, care le oferea speranţa libertăţii de teamă şi lipsă. În Egipt şi la Marea Roşie, Iehova, Dumnezeul Cel Atotputernic, Şi-a făcut numele memorabil nu numai înaintea poporului Său de legământ, ci şi înaintea Egiptului şi a lumii, din care acesta era o parte. De aceea, amintirea acelui „act nemaiauzit” al lui Iehova a fost păstrată vie prin sărbătorirea anuală a paştelui în Teocraţia tipică a naţiunii Israel.
    Care este numele Acelui mare Tată al tuturor creaturilor, care sunt lucrarea mâinilor Sale? Rugăciunea poporului Său de legământ, aflat în necaz, o rugăciune profetică, ne dă răspunsul: „dar acum, O Iehova, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu olarul nostru; noi toţi suntem lucrarea mâinilor Tale. Nu Te mânia prea mult, O Iehova şi nu-Ţi aduce veşnic aminte de nelegiuire; iată, priveşte, Te implorăm, noi toţi suntem poporul Tău” (Isa. 64:8,9, A.R.V.). Secole mai târziu, cel care L-a făcut cunoscut pe Iehova Dumnezeu ca Tatăl cel îndurător a fost Nazarineanul dispreţuit, „omul suferinţelor, obişnuit cu necazul”, Isus. Referitor la aceasta este scris: „căci legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Christos. Nici un om n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:17,18). De aceea, Fiul, care L-a reoglindit perfect pe Tatăl ceresc, a zis: „cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” – Ioan 14:9.
    Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost născut sub teocraţia tipică în Israel, deci „a fost născut sub lege” (Gal. 4:4). Din acest motiv, El a ţinut sărbătoarea tipică de paşte pentru a comemora marele nume al Tatălui Său, Iehova şi actul Său de eliberare. În anul 33 A.D., în noaptea lui 14 Nisan, Isus a ţinut la Ierusalim ultimul paşte tipic, aflat în vigoare sub vechiul legământ al legii şi imediat după aceea a instituit comemorarea unor lucruri mai mari, pentru justificarea numelui şi Cuvântului Tatălui Său. Această comemorare a fost numită „cina Domnului” (1Cor. 11:20). Isus a avut multe de spus discipolilor Săi adunaţi acolo împreună cu El, înainte să-Şi încheie calea pământească, câteva ore mai târziu. Cei doisprezece umblaseră cu El aproape trei ani şi jumătate şi învăţaseră la picioarele Sale; numai unul s-a dovedit a fi necredincios, pentru a se împlini Scriptura. Isus le dăduse la toţi sfaturi înţelepte. El i-a învăţat cum să-L servească pe Iehova Dumnezeu, mergând din casă în casă şi din cetate în cetate, propovăduind „Împărăţia cerurilor este aproape”. Prin toată instruirea Sa, El a arătat către Cel mai important dintre toţi, Căruia toate creaturile aflate în viaţă trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr şi pe Care trebuie să-L servească. Niciodată Isus n-a atras atenţia asupra Lui Însuşi, El arătând numai locul Său în scopul lui Iehova. Prin întreaga Sa învăţătură, El i-a îndreptat pe învăţăceii Lui spre Acela al Cărui nume trebuie comemorat pe vecie. Acela era Iehova, Tatăl Său din ceruri, care-L trimisese pe Pământ cu un scop. El a împlinit acel scop cu credincioşie. După cum este scris: „numele Tău o, Iehova, rămâne pe vecie; O, Iehova, numele Tău memorabil rămâne pentru toate generaţiile” – Ps. 135:13, A.R.V.
    Satan Diavolul, adversarul principal al Celui Prea Înalt, a încercat să-L întoarcă pe Servul lui Dumnezeu de la serviciul lui Iehova. Cu toate acestea, Isus a scos în evidenţă pentru acel rău, în termeni clari, că exista doar un Dumnezeu ce trebuia servit, Dumnezeul cerului şi numai pe El singur îl va servi El, ca Fiul lui Dumnezeu. Când se afla pe muntele ispitei, după botezul Său, Diavolul a adus orice ispită prin care ar fi putut reuşi să-L întoarcă pe Isus de la calea de acţiune pe care Se consacrase să o urmeze, cale ce a fost trasată pentru El în Sfintele Scripturi. Isus studiase legea şi profeţiile şi văzuse acolo cuvintele lui Dumnezeu, care erau în legătură cu calea Sa de acţiune. Pentru ca Scripturile să se împlinească, El a făcut anumite lucruri de-a lungul serviciului Său. El nu a dorit niciodată să supere pe Tatăl Său din ceruri, chiar dacă această credincioşie a adus asupra Lui persecuţia, înjosirea şi ruşinea din partea duşmanului. Timp de veacuri Diavolul a defăimat numele Tatălui Său ceresc. Adversarul a încercat să întoarcă pe toţi oamenii de la Iehova şi aranjamentul Său Teocratic de pe Pământ. Atunci, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe Pământ pentru a duce mărturia despre adevăr. Diavolul minţise în continuu cu privire la chestiunile legate de viaţa veşnică şi de necesitatea integrităţii şi servirii Celui Prea Înalt. Acum, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său printre oameni pentru a mărturisi  adevărul cu privire la aceste chestiuni vitale. Cum va fi acest lucru folositor pentru omenire? Isus Însuşi răspunde: „şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Christos, pe care L-ai trimis Tu” – Ioan 17:3.
    Nu există nici o altă cale sub ceruri, prin care oamenii să poată fi mântuiţi, decât aceea de a călca pe urmele lui Isus Christos, ceea ce înseamnă a iubi pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceea, numele Tatălui era cel care trebuia comemorat înaintea oamenilor şi numai prin aranjamentele făcute de Tatăl, pot fi salvaţi oamenii prin Christos.

    Noua cină

    Noua cină, aşa cum le-a fost poruncită discipolilor Lui de către Isus Christos, a fost o ocazie de mare importanţă, una ce nu va trebui uitată niciodată. Atunci, ea nu a fost o ocazie tristă şi nici acum nu ar trebui să fie una tristă. Ea a fost un moment de celebrare sau de amintire a unor evenimente de cea mai mare importanţă; deci, era o ocazie ce trebuia ţinută minte. Aceasta a fost o ocazie care, atunci când este corect înţeleasă, aduce o reală bucurie celui care apreciază însemnătatea ei.
    Discuţia care a avut loc după ce Isus a instituit cina de amintire, este prezentată în amănunt în relatarea lui Ioan, capitolele 13-17. Unii au fost de părere că după ce Isus a explicat semnificaţia emblemelor comemorării şi discipolii s-au împărtăşit din ele, ei au cântat cu toţii o cântare sau un psalm, apoi au plecat din acea încăpere, îndreptându-se spre grădina Ghetsimani. Dar, dacă facem o comparaţie între relatările lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, este limpede că înainte de a pleca împreună cu cei unsprezece discipoli credincioşi, Domnul Isus le-a vorbit un timp şi le-a explicat multe lucruri, care aveau să fie dezvăluite mult mai clar după ce El avea să plece dintre ei şi să meargă în cer.
    După ce a tratat diferite adevăruri importante referitoare la Împărăţie şi la chestiunea justificării numelui lui Iehova, precum şi partea pe care o aveau ei în această chestiune, Isus a încheiat cu rugăciunea înregistrată în al şaptesprezecelea capitol al evangheliei după Ioan. Citiţi Ioan, capitolele 13-17 şi observaţi cum toate chestiunile vitale aduse cu tărie în prim plan cu ocazia acelui sfat al lui Isus către apostolii Lui, atrag atenţia către Tatăl Său din ceruri, drept Cel mai important. În plus, El a clarificat ce trebuie să facă un discipol al Său pentru a se împărtăşi alături de El în binecuvântările vieţii veşnice.
    Ceea ce Isus a spus atunci, este important acum, nouăsprezece secole mai târziu. Atunci când El le-a vorbit celor unsprezece apostoli credincioşi, trădătorul ieşise afară, pentru a-i conduce pe duşmani la Isus într-un loc izolat, pentru a fi arestat şi dat pe mâna stăpânirilor politice ale Neamurilor, ca să fie răstignit. Din această pricină, acela era timpul sfârşitului pentru Ierusalimul necredincios, iar Isus declarase că templul său sau casa religiei va fi pustiită. Cine poate să tăgăduiască astăzi cu succes că nu a venit „timpul sfârşitului” peste lume, care cuprinde organizaţia ei religioasă principală, aşa-numita „creştinătate”, unind mărturia profeţiilor Bibliei cu stările de lucruri ale lumii? Cu privire la „creştinătatea” din timpul sfârşitului, Isus a profeţit discipolilor Săi: „atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate naţiunile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” – Mat. 24:9,10.
    Isus a declarat că un asemenea tratament acordat acestor urmaşi ai Săi de aşa-zisele „naţiuni creştine”, este un tratament acordat Lui (Mat. 25:40,45). Din 1918 încoace, de la înfiinţarea „Ligii Naţiunilor” şi mai recent „Noua Ordine Mondială”, religioniştii „creştinătăţii” s-au arătat trădători faţă de Isus Christos, prin aceea că ei l-au preferat pe „Cezar” ca Rege, în locul Fiului lui Dumnezeu. Acum, marele act al trădării înfăptuit de acea clasă a „omului păcatului” este aproape, mai ales pe măsură ce propusa „nouă ordine” a păcii şi securităţii internaţionale iese la iveală în urma acestui război total, asemenea unei fiare cu şapte capete, ce se ridică din abisul detenţiei, iar forţele religiei organizate se caţără pe spinarea ei, încercând să o călărească şi să-i folosească puterea împotriva martorilor lui Iehova, care vestesc şi susţin pe Iehova şi Împărăţia Sa sub Isus Christos – Apoc. 17:1-14.
    Întrucât se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple, este foarte potrivit să analizăm acum câteva dintre lucrurile făcute de Isus, mai ales că timpul pentru celebrarea Comemorării se apropie, anume luni, 14 aprilie 2014, la apusul soarelui, când începe ziua de 14 Nisan. Remarcabil a fost sfatul dat de Isus cu privire la iubire. El le-a zis discipolilor Lui: „vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34,35). Înţelegând că însemnătatea scripturală a cuvântului „iubire” este un devotament dezinteresat, noi putem aprecia că acesta înseamnă mult mai mult decât o afecţiune personală pentru celălalt, sau o apreciere sentimentală pentru ceea ce este frumos şi bun. Iubirea se dezvăluie pe sine în expresia perfectă a neegoismului. Iubirea se dezvăluie prin acţiune.
    Isus Însuşi tocmai dăduse un exemplu de iubire şi devotament dezinteresat pentru urmaşii Săi; El a spălat picioarele discipolilor Lui, nu ca o ceremonie, ci ca un serviciu. Apoi, El a declarat: „deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi” (Ioan 13:14-17). Aici este un punct important, deoarece se leagă de marea chestiune a integrităţii celui aflat în serviciul lui Dumnezeu. Vă amintiţi că Satan de mult timp încearcă să dovedească acuzaţia lui falsă că Dumnezeu nu poate pune pe Pământ oameni care să-şi menţină integritatea şi să-L servească pe Atotputernicul Dumnezeu în mod neegoist.
    Acela care iubeşte într-adevăr pe altul, este neegoist şi nu aşteaptă o răsplată sau vreun câştig egoist pentru serviciul şi pentru calea lui de acţiune. Priviţi la Isus! Ce a avut El de câştigat din spălarea picioarele apostolilor Lui, când ştia că va muri chiar în aceeaşi zi prin mâna agenţilor politici şi religioşi ai Diavolului? Nimic; de fapt, El le-a spus că Îl vor părăsi în acea noapte, iar Petru se va lepăda de El de trei ori. De aceea, aceasta era expresia unui neegoism complet. Prin acest exemplu El îi ajuta pe discipolii Lui să vadă importanţa de a fi servi în organizaţia lui Dumnezeu, servindu-se unul pe altul cu apa adevărului, pentru a-i ajuta să umble pe calea curată a adevărului şi dreptăţii (Efes. 5:25,26). Ei trebuie să se servească unii pe alţii din iubire, nu pentru vreun câştig sau profit personal, ci pentru că toţi împreună sunt servi devotaţi ai Domnului Dumnezeu. Acela care caută câştig personal pentru serviciile făcute fraţilor lui în aranjamentul Teocratic, nu are iubire. Pe de altă parte, datorită devotamentului neegoist faţă de Dumnezeu şi a interesului pe care îl poartă fiecare pentru ajutarea şi mângâierea fratelui său în credinţă, toţi oamenii vor şti, observa şi discerne că aceştia sunt discipolii Domnului Isus Christos. Ajutorul şi serviciul ce trebuie acordat nu este numai în lucruri materiale, ci şi în lucrurile care ajută pe poporul consacrat al lui Dumnezeu să continue credincios în serviciul lui Dumnezeu şi să câştige viaţă veşnică.
    „Prin aceasta vor cunoaşte toţi” (Ioan 13:35). Aceasta înseamnă toţi cei asociaţi împreună în serviciul Domnului, atât fraţii spirituali ai lui Christos, membrele „trupului” Său, cât şi „celelalte oi”, pe care Păstorul Cel Bun le adună acum în staulul Său şi care vor alcătui „mulţimea mare” a supravieţuitorilor viitoarei bătălii a Armaghedonului (Apoc. 7:9-17). Toţi aceştia veghează ca urmaşii lui Isus Christos să se iubească unul pe altul. Ei nu permit ca diferenţele politice dintre naţiuni să-i dezbine şi să-i facă să se ucidă între ei, aşa cum s-a întâmplat în Spania între anii 1936 şi 1939, când romano-catolicii s-au ucis între ei, 95% din populaţie fiind membrii ai sectei romano-catolice cu sediul în cetatea Vaticanului. Complet diferit de aceasta, apostolul Ioan declară în 1Ioan 4:20,21: „dacă zice cineva: eu iubesc pe Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”. Oricine este consacrat lui Iehova Dumnezeu şi chemat pentru Împărăţia Lui aflată sub Christos şi care urmează „porunca nouă” a Învăţătorului, „să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu”, nu va eşua niciodată să-şi facă chemarea şi alegerea sigură, în timp ce va ajuta şi pe fraţii lui să facă la fel. Manifestând o astfel de iubire neclintită, el îşi va menţine integritatea faţă de Dumnezeu; el va fi credincios şi statornic faţă de Tatăl său ceresc şi va urma toate poruncile lui Dumnezeu, pe ai Cărui copii el îi iubeşte. El va fi tot timpul devotat pe deplin Teocraţiei.