Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Începutul acestui cosmos
 
    Cosmos-ul sau lumea de astăzi şi-a avut începutul la puţin timp după potopul din zilele lui Noe, în anul 2370 î.C. După descrierea distrugerii lumii dinainte de potop, cu cerurile şi cu pământul ei, apostolul Petru ne avertizează, scriind: „Dar prin acelaşi cuvânt [al lui Dumnezeu] cerurile şi pământul de acum sunt păstrate pentru foc şi păzite pentru ziua de judecată şi de nimicire a oamenilor nelegiuiţi.” (2Petru 3:7, NW) Planeta literală Pământ şi cerurile propriu-zise nu au dispărut la potop, dar cele simbolice da, aşa că trebuie să înţelegem că „cerurile şi pământul de acum”, care sunt păstrate pentru distrugere arzătoare, trebuie că sunt cele simbolice. Cine le-a creat?
   Pe lângă faptul că a depozitat pe pământ apele care rămăseseră suspendate deasupra întinderii din a doua zi de creare a lui Dumnezeu, Potopul a produs mari schimbări în scoarţa pământului, până la o adâncime cuprinsă între 1 şi 10 kilometri. Timp de cinci luni măsurate după calendarul lunar, adică 150 de zile, apele potopului au acoperit scoarţa pământului şi au depus un mare strat de sedimente înainte să înceapă să scadă. A fost un act miraculos al lui Dumnezeu, dar, în pofida acestui lucru, Dumnezeu a păstrat planeta Pământ, pentru a rămâne pe veci locuinţa veşnică a omenirii ascultătoare: „Tu ai pus temeliile pământului ca acesta să nu fie niciodată clătinat. Tu l-ai acoperit cu adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau deasupra munţilor. La mustrarea Ta au fugit, la glasul tunetului Tău s-au grăbit (munţii s-au înălţat, văile s-au scufundat) spre locul pe care l-ai găsit pentru ele. Le-ai pus o margine, pe care să n-o poată trece, ca să nu se mai întoarcă iarăşi să acopere pământul.” (Psalmii 104:5-9, AS) Dumnezeu nu şi-a repetat lucrarea din a doua zi de creare, punând iarăşi ape deasupra întinderii. A lăsat apele de deasupra întinderii să rămână acolo unde căzuseră. Era în al doilea mileniu al marii sale zile de sabat de 7.000 de ani, aşa că El a lăsat pământul să se aranjeze sub apele potopului, să producă bazine uriaşe pentru ape şi să lase uscatul să reapară, în prima zi din luna a zecea a anului 2369 î.C. - Geneza 8:1-5, NW.
   Din ziua în care Iehova a închis uşa după Noe şi asociaţii lui pasageri din corabie până când Dumnezeu le-a poruncit să iasă pe uscat, care producea din nou măslini, viţă de vie şi alte plante, trecuseră douăsprezece luni şi zece zile, după calendarul lunar. Acest interval este aproximativ egal cu un an solar întreg. (Geneza 7:11; 8:13-19) Noe, martorul credincios al lui Iehova, a stabilit un exemplu corect pentru toţi urmaşii săi până în ziua de azi. Primul lucru pe care l-a cerut familiei sale să-l facă după ieşirea vii din corabia ocrotirii a fost să aducă o măreaţă jertfă marelui său Ocrotitor, Iehova Dumnezeu. Fără îndoială, el a folosit pe cel de-al şaptelea, sau pe cel rămas fără pereche, din fiecare grup de animale şi păsări curate. În acest act de închinare curată, el a preumbrit modul în care Isus Cristos, Regele lumii noi, va începe noul cosmos drept care va dăinui veşnic. Iehova Dumnezeu a fost încântat de faptul că Noe a introdus închinarea curată pe pământul curăţit şi l-a binecuvântat pe el şi pe familia lui. El le-a repetat porunca pe care o dăduse la origine bărbatului şi femeii perfecte, în lumea dreaptă din Eden, de a umple pământul cu urmaşii lor. Dar precizându-le ce să mănânce, El le-a extins dieta dincolo de hrana permisă în Eden, incluzând carne de animale: „Orice animal care se mişcă şi este viu să vă servească de hrană. Toate acestea vi le dau, ca şi în cazul plantelor verzi.” - Geneza 9:1-3, NW.
   Dar, aici El a stabilit legi care se aplică tuturor urmaşilor lui Noe, inclusiv nouă, cei de azi: a interzis folosirea sângelui de animale ca hrană, precum şi omorârea sau uciderea fără rost a animalelor. Limbajul Său în această privinţă este clar: „Numai carne cu sufletul ei – adică sângele ei – să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele sufletelor voastre; voi cere înapoi sufletul omului de la orice creatură vie, de la orice om, de la cel care este fratele lui. Oricine varsă sângele unui om, şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui.” (Geneza 9:4-6, NW) Apostolii lui Isus Cristos au recunoscut că aceste legi date lui Noe se aplică întregii adunări creştine de atunci până astăzi. De la adunarea apostolilor şi a altor discipoli mai în vârstă de la Ierusalim, în 49 A.D., ei au trimis această hotărâre cu autoritate ne-evreilor care deveniseră credincioşi: „Spiritul [inspiraţiei] sfânt şi noi am căzut de acord să nu vă mai punem nici o sarcină suplimentară, decât aceste lucruri necesare: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace omorâte fără să li se verse sângele şi de adulter.” - Fapte 15:22-29, NW.
   Dumnezeu a făcut din condamnarea omorului şi a folosirii sângelui ca hrană o parte a legământului Său, ori a înţelegerii solemne cu toată omenirea. În acest legământ, El a cuprins această promisiune fermă: „Nu va mai fi nimicită toată carnea de apele unui potop şi nu va mai avea loc un potop ca să distrugă pământul.” Iehova a dat atunci, pentru prima dată, semnul care ne aminteşte astăzi de acest legământ care cuprinde promisiunea lui Dumnezeu şi obligaţiile noastre umane: „Pun în nori curcubeul Meu, şi el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ.” Apele de deasupra întinderii căzuseră ca să producă mormântul de apă peste lumea veche, soarele strălucea pe faţa pământului fără a fi obstrucţionat şi Dumnezeu a produs primul curcubeu văzut omenirii, pentru a-şi inaugura legământul cu Noe şi cu toţi descendenţii acestuia. Astăzi, când Dumnezeu se uită la curcubeu îşi aminteşte de legământ şi îl respectă. La vederea unui curcubeu, omenirea, mai ales creştinii, trebuie să-şi amintească de legământ şi de obligaţiile faţă de acesta. - Geneza 9:8-17, NW.
   Omiţându-l pe Nimrod, marele vânător, despre care nu s-a scris că a avut vreun copil, Geneza capitolul 10 înregistrează 70 de familii care se trag din Noe în trei mari linii genealogice ale rasei umane: iafetică, hamitică şi semitică, de la cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Şaptezeci este un multiplu de şapte şi zece, numere care simbolizează perfecţiunea spirituală şi pământească. Aşa că cele 70 de familii servesc ca semn al împlinirii poruncii lui Dumnezeu date familiei lui Noe să umple pământul cu specia umană. Noe nu a avut mai mulţi copii care să creeze alte linii genealogice ale familiei umane; fiii lui căsătoriţi s-au ocupat de procreare pentru umplerea pământului. La un an după sfârşitul potopului s-a născut fiul lui Sem, Arpacşad. Acest fapt demn de remarcat accentuează că, deşi va veni sfârşitul lumii cu distrugerea cerurilor şi a pământului acesteia, familia umană va supravieţui prin intermediul celor pe care Creatorul îi păstrează, iar scopul Lui de a avea acest pământ plin cu o familie umană dreaptă va fi împlinit, spre justificarea Sa. Supravieţuitori precum fiii şi nurorile lui Noe, vor avea privilegiul de a da naştere la copii drepţi după un astfel de sfârşit al lumii. Discipolilor Săi, şi nu altora, le-a zis Isus: „Voi sunteţi sarea pământului.” (Matei 5:13, NW) Noe şi familia sa din acele zile erau „sarea pământului”. Prin acei martori ai lui Iehova familia umană a fost păstrată, fără vreo întrerupere datorată morţii, prin sfârşitul lumii vechi. La fel va fi la sfârşitul acestui cosmos.
    Noe a dat pământului un început drept, evlavios, după potop. Cum au ajuns să se dezvolte pământul şi lumea corupte de azi? Printr-o îndepărtare de la exemplul credincios al lui Noe, sub influenţa duşmanului dreptăţii, Şarpele original, Satan Diavolul. Încă ambiţios după dominaţia lumii, el a început iarăşi să-şi construiască propria lume, cu oamenii ca robi şi închinători ai lui. Cerurile făcute de el trebuiau să domine pământul, populaţia umană trebuia adunată într-o societate nedreaptă şi neteocratică. Fiii neascultători ai lui Dumnezeu care se dematerializaseră la potop erau iarăşi pe tărâmul spiritelor. Într-adevăr, acum erau „spirite în închisoare”, deoarece fuseseră degradaţi din organizaţia teocratică a lui Iehova şi erau împiedicaţi să se materializeze iarăşi ca oameni şi să se amestece, astfel, în afaceri omeneşti. Erau ţinuţi în „lanţuri veşnice”, ca în „gropi de întuneric dens”, ca într-un Tartar. Ei erau excluşi de la sfaturile iluminatoare ale lui Dumnezeu şi aveau în faţă doar o condamnare sumbră la nimicire veşnică, atunci când va veni ziua de judecată a lui Dumnezeu. (1Petru 3:19; 2Petru 2:4 şi Iuda 6, NW) Însă ei aveau o mare libertate de acţiune, chiar şi la cele mai înalte nivele ale cerului, în contact cu îngerii sfinţi. Deşi fuseseră înjosiţi în adâncimile Tartarului, în ce priveşte dezonoarea şi dezaprobarea divină, încă nu fuseseră izgoniţi din cer. Acest lucru urma să aştepte ziua de judecată. Incidente care ilustrează accesul lor continuu în cer sunt cazurile când Satan a venit nechemat la o adunare a fiilor credincioşi ai lui Dumnezeu şi a provocat integritatea lipsită de egoism a lui Iov, servul credincios al lui Dumnezeu pe pământ.
   Satan Diavolul, şeful rebeliunii împotriva lui Iehova Dumnezeu, s-a făcut conducătorul sau prinţul acestor „spirite din închisoare”. El şi-a înfiinţat o împărăţie şi a devenit „conducătorul demonilor”, despre care evreii vorbeau dispreţuitor numindu-l „Beelzebul”, care înseamnă „Stăpânul mizeriei”. (Matei 9:34; 10:25; 12:24-26, NW) A construit o forţă spirituală puternic organizată, sau ceruri, pentru a i se opune organizaţiei teocratice a lui Iehova şi pentru a-I acuza, în mod fals, poporul de pe pământ şi a-l persecuta. Apostolul Pavel ne oferă o privire înăuntrul organizaţiei încurcate a lui Satan Diavolul atunci când îi avertizează pe creştini cu aceste cuvinte: „Îmbrăcaţi-vă cu armura completă care provine de la Dumnezeu, ca să puteţi rămâne neclintiţi împotriva maşinaţiilor Diavolului. Fiindcă avem de luptat nu împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva guvernărilor, împotriva autorităţilor, împotriva conducătorilor mondiali ai acestui întuneric, împotriva forţelor spirituale rele din locurile cereşti.” (Efeseni 6:11, 12, NW) Accesul pe care aceştia îl aveau în cer după potop mai este dovedit şi de opoziţia cu care prinţul spiritual de peste împărăţia Persiei s-a împotrivit, timp de douăzeci şi una de zile, îngerului lui Iehova, până când arhanghelul Mihael a venit în ajutorul îngerului. - Daniel 10:12-14.
   Arătând mai departe că cel nelegiuit şi demonii lui aveau acces în cer până la instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu, apostolul Ioan, sub inspiraţie, scrie: „Şi în cer s-a văzut un alt semn şi iată: un balaur mare de culoarea focului, cu şapte capete şi zece coarne şi cu şapte diademe pe capetele lui. Coada lui trăgea o treime din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.” El îl numeşte pe acest balaur „şarpele original, cel numit Diavolul şi Satan, care înşeală întreg pământul locuit.” (Apocalipsa 12:3, 4, 9, NW) Capetele cu diademe ale balaurului indică profetic faptul că marele Devorator sau Balaur avea să domine timp de şapte puteri mondiale succesive, până la timpul când va fi izgonit din cer. În zilele lui Ioan, Balaurul domina a şasea putere mondială, Imperiul Roman. Cele cinci dinainte, în ordinea ridicării lor ca puteri mondiale, au fost: Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia şi Grecia. (Apocalipsa 17:9, 10) A şaptea putere care urma să vină era cea mai mare dintre toate - sistemul imperial care a dominat pământul până în 1914 A.D. fără întrerupere divină. Daniel 10:13, 20 dezvăluie că marele Balaur avea prinţi spirituali peste puterile mondiale Persia şi Grecia, fapt care arată că fiecare din cele şapte puteri mondiale succesive a avut un prinţ spiritual peste ea, supraomenesc, o putere nevăzută în spatele puterii mondiale pământeşti. Cele şapte capete ale balaurului dictau celor şapte prinţi spirituali. În armonie cu aceasta, apostolul Ioan scrie creştinilor în timpul influenţei Romei: „Noi ştim că suntem din Dumnezeu, dar toată lumea [kos'mos, în greacă] zace în puterea celui rău.” - 1Ioan 5:19, NW.
   Lumea din care creştinii nu sunt o parte nu este de la Dumnezeu. Partea văzută sau pământească a acestei lumi sau cosmos şi-a avut originea de la marele duşman al lui Dumnezeu, Satan Diavolul. Întruchipându-şi tatăl, partea văzută, pământească, a lumii Diavolului este asemănată cu o fiară compusă cu şapte capete. Diavolul sau Balaurul o dezvoltă din elemente omeneşti nelegiuite, care nu sunt supuse conducerii teocratice a lui Dumnezeu şi care, prin urmare, sunt asemănate cu o mare zbuciumată. (Isaia 57:20, 21) Ioan descrie acest lucru simbolic, zicând: „Şi acesta [balaurul] stătea pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece diademe, dar pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard, dar picioarele erau ca de urs şi gura ca o gură de leu. Balaurul i-a dat fiarei puterea lui, tronul lui şi o mare autoritate.” (Apocalipsa 13:1, 2, NW) Dumnezeu a tolerat această „fiară” pentru propriile Lui scopuri. El chiar a permis „timpurile fixate ale naţiunilor”, în care puterile lumeşti au deţinut stăpânirea necontestată şi neîntreruptă a globului. Totuşi, cele şapte puteri mondiale succesive asupra omenirii şi-au primit puterea, tronul şi o mare autoritate de la Şarpele original, Balaurul, Satan Diavolul. Oferindu-se să-L facă pe Isus Cristos conducătorul celei de-a şaptea puteri mondiale, dacă El părăsea închinarea lui Iehova şi i se închina Balaurului, Satan Diavolul i-a arătat lui Isus toate împărăţiile pământului locuit şi I-a zis pe muntele ispitei: „Ţie Îţi voi da toată această autoritate şi gloria acestor împărăţii, căci mie mi-au fost date şi le dau oricui voiesc”. Spre deosebire de fiară, Isus a refuzat. - Luca 4:5-8, NW.
   Cam la 130 de ani după potop, oameni rebeli au început să construiască cetatea Babel sau Babilon, cu faimosul ei turn. Aceste lucruri se întâmplau în zilele lui Nimrod, strănepotul lui Noe. Babel, pe care grecii l-au numit, mai târziu, Babilon, a devenit începutul guvernului lui Nimrod, contrar influenţei divine patriarhale a lui Noe, care a trăit timp de 350 de ani după potop. Istoria lui Sem ne spune pe scurt: „Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţraim, Put şi Canaan. Lui Cuş i s-a născut Nimrod. Acesta a fost primul care a ajuns puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic în opoziţie cu Iehova. De aceea se zice: „Ca Nimrod, un vânător puternic în opoziţie cu Iehova”. La început, regatul lui cuprindea Babelul, Erecul, Acadul şi Calne, în ţara Şinearului. Din această ţară s-a dus în Asiria şi a construit Ninive, Rehobot-Irul, Calahul şi Resenul, între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare”. (Geneza 10:6, 8-12; 11:10, NW) Nimrod a devenit unealta Diavolului, o parte a seminţei văzute a marelui Şarpe. Ca şi Diavolul, Nimrod a provocat suveranitatea universală a lui Iehova şi s-a autoproclamat salvatorul omenirii, primul rege pe pământ de după potop. El dorea să fie venerat ca un puternic vânător, deşi aceasta însemna că încălca, în mod violent, legământul lui Dumnezeu cu Noe privind omorârea creaturii şi sfinţenia sângelui. El şi-a primit puterea, tronul şi autoritatea de la Balaur şi a început dezvoltarea fiarei cu şapte capete.
  Scopul construirii Babelului şi a turnului acestuia în câmpiile Şinearului din valea mesopotamiană era să concentreze puterea asupra omenirii într-un singur loc şi să împiedice îndeplinirea poruncii lui Dumnezeu date familiei lui Noe, aceea de a umple pământul cu oameni. Vorbind pe timpul acela o singură limbă cu un singur vocabular de cuvinte, „ei au zis: `Haideţi! Să ne zidim o cetate şi un turn cu vârful în ceruri, şi să ne facem un nume celebru, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.`” Văzând aceasta, Iehova Dumnezeu s-a sfătuit cu Fiul unic-născut al Său. Ce a urmat nu a fost o Cincizecime cu revărsarea darului limbilor străine, prin spiritul sfânt. Atotputernicul Dumnezeu le-a încurcat limbile, dintr-odată, privându-i de limba lor comună, făcându-i să gândească şi să vorbească într-o varietate tristă de limbi diferite de cea a lui Noe. În acelaşi timp, El nu a împărţit darul interpretării limbilor străine, ca la Cincizecimea anului 33 A.D. Neputând lucra împreună în înţelegere reciprocă, pentru o cauză neteocratică, proiectanţii cetăţii şi constructorii s-au împrăştiat pe tot globul, după grupul de limbi de care aparţineau.
   Prin urmare, de la început Babel nu a reuşit să devină prima putere mondială. Istoria Bibliei arată că acesta a devenit al treilea cap al fiarei simbolice ieşită din mare. Totuşi, Babel sau Babilonul a creat modelul guvernării lumeşti politice în opoziţie cu Dumnezeul adevărat şi în ascultare de „dumnezeul acestui sistem”, care „le-a orbit mintea, ca să nu poată pătrunde în ea lumina glorioasei veşti bune despre Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (Geneza 11:1-9, NW; 2Corinteni 4:4, NW) Deci, toate cele şapte puteri mondiale şi acoliţii acestora sunt de tip babilonian. Ei comit adulter spiritual cu „femeia” lui Satan.
   Femeia lui Satan? Da, adică organizaţia neteocratică a lui Satan. Ea se opune femeii lui Iehova, organizaţia Lui teocratică, care este mama cerească a Seminţei promise care va zdrobi capul Şarpelui şi sămânţa acestuia. (Geneza 3:15) Cum a ajuns să fie numită organizaţia lui Iehova vom vedea curând. „Femeia” lui Satan, organizaţia supusă lui ca soţie, a ajuns să fie numită „Babilon”, deoarece „Babel” sau „Babilonul” a fost începutul părţii văzute a organizaţiei lui peste omenire. Aşa că Babilonul, ca o femeie prostituată, călăreşte fiara lui Satan.
   Iehova, ca Suveran Suprem al universului, nu a fost neliniştit pentru că a permis ridicarea cosmos-ului sau a lumii lui Satan după Potop, să se dezvolte până la apogeul puterii şi să se dezlănţuie ca o fiară pe pământ, chiar în această eră atomică. Iehova ştia că Îşi împlinea legământul edenic de a aduce în existenţă sămânţa femeii Sale, pentru a zdrobi capul Şarpelui. Dar mai întâi acelei seminţe trebuia să-i fie zdrobit călcâiul de către Şarpe şi trebuia să fie duşmănie între sămânţa femeii Lui şi a Şarpelui. Dumnezeu distrusese sămânţa pământească a Şarpelui la Potop. Pentru ca profeţia Lui din Eden să se împlinească, Dumnezeu trebuia să permită venirea în existenţă a femeii lui Satan, Babilonul, după Potop şi să aducă în existenţă sămânţa Şarpelui, pentru a produce zdrobirea. Femeia lui Iehova, organizaţia Lui cerească, teocratică, şi femeia Şarpelui, organizaţia de tip babilonian, neteocratică, erau acum faţă în faţă. În anul 2020 î.C., cam la 219 ani după ce Iehova îşi manifestase puterea asupra Babelului şi asupra turnului său religios, Noe a murit, martor credincios al lui Iehova până la sfârşit. El l-a binecuvântat în mod special pe fiul său Sem, spunând: „Binecuvântat să fie Iehova, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să devină robul lui!” (Geneza 9:26, NW) Dumnezeul lui Sem este Iehova, al lui Canaan este Satan. Aceasta însemna că sămânţa femeii, în relaţiile ei umane, avea să vină prin linia lui Sem.
   Al zecelea bărbat în linia de descendenţă de la Sem, anume Avraam, s-a dovedit a fi cel prin care Iehova a promis că va veni sămânţa femeii. Avraam, numit întâi Avram, locuia în Ur, cetatea caldeenilor, cetate sumeriană construită din cărămidă, având un templu-movilă numit zigurat. La Ur, excavaţiile făcute în martie 1929 au scos la iveală 2,5 metri de lut depus de apă. Acest strat era curat şi fără resturi de ceramică de la vreo civilizaţie; fusese depus acolo şi la Chiş, la sute de kilometri distanţă, de potopul din zilele lui Noe. Avraam a ştiut de acel potop devastator. Dovada biblică este că Avraam a avut tăbliţe de lut care conţineau relatările lui Sem, Ham şi Iafet despre potop, precum şi despre celelalte istorii care mergeau înapoi până la prima, „istoria cerurilor şi a pământului” scrisă sau dictată de Adam. (Geneza 2:4, 5:1, 6:9; 10:1; 11:10, 11:27, NW) Avraam a avut credinţă în Dumnezeul lui Sem, Iehova.
   Pentru a pune la încercare credinţa lui Avraam şi, deci, pentru a-l dovedi demn să fie mijlocul de binecuvântare pentru toţi oamenii cu credinţă ca a lui, Iehova i-a poruncit lui Avraam să-şi părăsească cetatea natală pentru o ţară necunoscută unde îl ducea Iehova. Avraam avea aproape 75 de ani şi nu avea copii. Dacă asculta, Iehova a zis: „Voi face din tine o naţiune mare, te voi binecuvânta şi îţi voi face un nume mare, iar tu să fii o binecuvântare pentru alţii. Îi voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează şi îl voi blestema pe cel ce te blestemă şi prin tine se vor binecuvânta toate familiile pământului”. (Geneza 12:1-3, NW) Avraam a ascultat şi legământul lui Iehova a intrat în vigoare când Avraam a trecut râul Eufrat şi a intrat în Ţara Promisă. Au urmat încă douăzeci şi cinci de ani fără copii pentru el şi iubita lui soţie Sara, în această ţară străină în care emigraseră. Atunci Atotputernicul Dumnezeu a înfăptuit un miracol în împlinirea promisiunii Lui către Avraam; El i-a binecuvântat soţia cu singurul lor fiu, Isaac. (Geneza 21:1-7) Prin aceasta Iehova Dumnezeu punea în scenă o mare dramă profetică în care Sara reprezenta pe „femeia” lui Iehova sau organizaţia teocratică cerească, mama Seminţei promise. Deci, în cadrul profeţiei, despre această organizaţie-mamă se putea vorbi ca Sara sau organizaţia Sara. - Isaia 51:1-3; Galateni 4:21-31.
   Din acest punct de vedere, Isaac a reprezentat, profetic, pe Sămânţa femeii lui Dumnezeu. Această înţelegere este susţinută de jertfa umană pe care Iehova i-a poruncit lui Avraam să o aducă pe Muntele Moria, pe singurul lui fiu, pe Isaac. După ce Avraam şi-a arătat dorinţa de a asculta până la limită, îngerul lui Iehova i-a oprit mâna şi a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Iehova, că, întrucât ai făcut lucrul acesta şi n-ai ezitat să Mi-l dai pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi sămânţa ca stelele cerurilor şi ca firele de nisip de pe ţărmul mării şi sămânţa ta va lua în stăpânire poarta duşmanilor săi. Prin sămânţa ta se vor binecuvânta toate naţiunile pământului, pentru că ai ascultat de glasul Meu.” (Geneza 22:15-18, NW) Isus Cristos este, în primul rând, Sămânţa „femeii” lui Dumnezeu, Mai Marea Sara. Fără îndoială, El îi avea în minte pe Avraam şi pe Isaac când a zis: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în El să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16, NW) Binecuvântarea prin Sămânţa promisă nu avea să parvină tuturor „naţiunilor pământului” în mod automat. Ea avea să le fie pusă la dispoziţie şi oamenii din toate naţiunile trebuie să fie binecuvântaţi prin Sămânţa binecuvântării. Ei trebuie să facă ceva în legătură cu aceasta. Trebuie să-şi procure binecuvântarea exercitând credinţă în Sămânţă, Fiul unic-născut al lui Dumnezeu. Atunci ei nu vor fi distruşi, ci vor obţine viaţă veşnică în dreapta lume a cerurilor noi şi a pământului nou, lumea pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult.