Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Distrugerea lumii corupte din acel timp
 
    Lumea coruptă a apărut atunci când Adam s-a alăturat Evei, mâncând fructul interzis al pomului cunoştinţei binelui şi răului, exprimându-şi astfel aprobarea faţă de actul ei neascultător şi de încălcarea legii lui Dumnezeu. Cât timp avea să dureze lumea coruptă din acel timp? Dumnezeu a hotărât acest lucru.
   Ziua în care Adam a mâncat fructul interzis venise. Fără ca Dumnezeu să-i spună un singur cuvânt în legătura cu aceasta, conştiinţa lui Adam îl mustra deja. (Romani 2:15) Tot ce putea aştepta Adam pentru el şi pentru soţia lui era moarte, nimicire. A schimbat Dumnezeu această sentinţă într-una de chin veşnic pentru Adam şi Eva într-un iad arzător după moarte? Dacă Dumnezeu şi-ar schimba legile şi hotărârile, El nu ar mai fi demn de încredere. Deoarece El este cu totul demn de încredere, înseamnă că nu se schimbă în această privinţă. Religia creştinătăţii pretinde că în Eden El a schimbat pedeapsa legii Sale, dar la Maleahi 3:6 (AS) Judecătorul Suprem declară: „Eu, Iehova, nu Mă schimb.” Judecata Sa arată că El nu s-a schimbat.
   Dumnezeu, prin Cuvântul Său oficial, Fiul unic-născut, trebuia să-şi facă apariţia şi să-i lase pe cei vinovaţi să se condamne singuri, iar apoi El să pronunţe judecata. „Mai târziu au auzit glasul lui Iehova Dumnezeu, care umbla prin grădină la ceasul din zi când adie vântul. Şi omul şi soţia lui s-au ascuns dinaintea feţei lui Iehova Dumnezeu printre pomii din grădină. Şi Iehova Dumnezeu l-a chemat pe om de mai multe ori şi i-a zis: „Unde eşti?” În cele din urmă, el a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină, dar mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” Când a fost întrebat, bărbatul a dat vina pentru păcatul lui pe femeia pe care i-o dăduse Dumnezeu, iar femeia a dat vina pe şarpe. N-a existat nici un cuvânt de căinţă din partea lor. – Gen. 3:8-13, NW.
   Heruvimul ocrotitor, identificându-se cu şarpele, se întorsese împotriva suveranităţii universale a lui Iehova şi împotriva intereselor organizaţiei universale a Lui. Organizaţia universală este femeia lui Iehova sau soţia Lui, printr-o comparaţie cu soţia bărbatului perfect. Heruvimul ocrotitor era unul dintre copiii sau membrii acelei organizaţii universale, şi astfel aceasta era mama lui. De aceea, prin neascultare, heruvimul a făcut ruşine mamei sale, femeia simbolică a lui Dumnezeu. Prin sentinţa asupra heruvimului necredincios, Şarpele original, Dumnezeu a arătat că l-a lepădat pe acel nelegiuit, pe Satan Diavolul, din strălucitoarea Sa organizaţie teocratică în întunericul de afară şi că şi-a pus soţia ascultătoare, „femeia” Sa, reprezentată de organizaţie, în opoziţie cu Satan Diavolul, Şarpele. „Şi Iehova Dumnezeu i-a spus şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat să fii între toate animalele domestice şi între toate animalele sălbatice ale câmpului! Pe pântece te vei târî şi ţărână vei mânca în toate zilele vieţii tale! Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. El îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. - Geneza 3:14, 15, NW.
   Dumnezeu nu l-a ucis atunci şi acolo pe acel şarpe literal, ci l-a înjosit. Aceasta a ilustrat că Dumnezeu nu l-a distrus atunci şi acolo pe acel necredincios heruvim ocrotitor, ci l-a degradat, aruncându-l de pe muntele lui Dumnezeu, afară din organizaţia universală teocratică a fiilor cereşti ai lui Iehova. Observaţi că Dumnezeu nu l-a condamnat pe acel nelegiuit să meargă într-un iad de foc şi de pucioasă, pentru a avea o însărcinare într-un astfel de loc sau pentru a fi chinuit acolo. Dumnezeu l-a condamnat să-i fie zdrobit capul. De ce nu a pus Dumnezeu pe o sămânţă sau pe un membru al organizaţiei Sale cereşti, femeia Lui, să zdrobească imediat capul marelui Şarpe? Deoarece Şarpele trebuia să aibă timp să-şi dezvolte o sămânţă sau urmaşi. De asemenea, Şarpele nu putea zdrobi călcâiul Fiului ceresc al lui Dumnezeu, Fiul unic-născut al Lui, pe care Dumnezeu Îl folosise pentru a-l crea pe heruvimul uns ocrotitor şi care îi era superior acelui heruvim şi mai puternic decât el. Şarpele trebuia să ajungă la Fiul unic-născut al lui Dumnezeu într-o poziţie inferioară celei de înger, unde putea cu adevărat să-I facă rău, şi anume în poziţia de om pe pământ, unde Îi putea încerca integritatea, aşa cum încercase şi integritatea lui Adam. Până atunci nu existase o moarte a îngerilor, nu fuseseră îngeri omorâţi şi Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că aşa ceva nu va avea loc până la „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic” din zilele noastre.
   În Eden nu era nici timpul nici locul să-l distrugă pe Şarpele original, pe Satan Diavolul. Ca în cazul Faraonului din Egipt, care s-a împotrivit profetului Moise, Dumnezeu avea să-l lase pe Satan să trăiască în continuare şi să se împietrească din ce în ce mai mult împotriva lui Dumnezeu şi a femeii Lui, să dea naştere seminţei lui nelegiuite ca să lupte împotriva lui Dumnezeu şi a seminţei femeii Lui. Distrugerea la care a fost condamnat marele Şarpe va veni la timpul scadent al lui Dumnezeu, după ce el va servi scopului lui Dumnezeu, în încercarea integrităţii organizaţiei universale a lui Dumnezeu şi a seminţei acesteia. Aşa că Satan a servit ca un vas „pregătit pentru distrugere”. - Romani 9:14-24; 16:20, NW.
   Dacă Dumnezeu nu l-a distrus imediat pe marele instigator al păcatului în univers, nu trebuie să ne aşteptăm că avea să le distrugă imediat pe primele victime, Eva şi Adam. Dumnezeu nu a făcut acest lucru. Marea Lui zi a sabatului de 7.000 de ani era în progres şi El se oprise din creaţia pământească, aşa că s-a abţinut de la a da morţii imediat cuplul păcătos şi s-a reţinut de la a mai crea o nouă pereche umană care să umple pământul cu o rasă dreaptă, să supună întreg pământul până la o stare ca paradisul Edenului şi să stăpânească peste creaturile inferioare. Dumnezeu a avut o cale mai bună decât aceasta pentru a-Şi împlini scopul original şi a-Şi dovedi supremaţia asupra lui Satan, care dorea să Îi zădărnicească scopul. El avea să-Şi îndeplinească scopul original, în mod credincios, până la succes, în ciuda oricărei piedici pe care ar ridica-o Diavolul, astfel demonstrându-Şi puterea invincibilă asupra acestuia. Dumnezeu avea să facă aceasta prin sămânţa promisă a femeii Sale.
   Lăsându-i pe Adam şi Eva să trăiască în starea lor condamnată, pentru un timp, Eva putea naşte copii, dar acum trebuia să facă aceasta în mari dureri, în timp ce bărbatul ei stăpânea peste ea. Dumnezeu nu a pronunţat sentinţa morţii asupra ei, ci asupra lui Adam, în calitate de cap responsabil al ei. „Lui Adam i-a zis: `Fiindcă ai ascultat de glasul soţiei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem să nu mănânci din el, blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă îi vei mânca roadele în toate zilele vieţii tale; spini şi mărăcini îţi va da şi vei mânca plantele câmpului. În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” - Geneza 3:16-19, NW.    Moartea nu însemna că un suflet luat din cer şi închis în corpul de carne al lui Adam avea să fie eliberat, să se întoarcă în cer şi să trăiască acolo nemuritor. Nu! La moarte, Adam avea să se întoarcă în ţărână. Corpul lui fusese luat din ţărână şi fusese făcut viu prin puterea lui Dumnezeu, aşa că Adam a devenit un „suflet viu”. Pin urmare, când Adam avea să se întoarcă în ţărână, acel suflet viu avea să moară; el era un suflet muritor şi Dumnezeu îl putea distruge. Cuvântul lui Dumnezeu nu s-a schimbat niciodată în aceasta privinţă. La peste 3.400 de ani de la păcatul lui Adam, Iehova Dumnezeu şi-a inspirat profetul, pe Ezechiel, să scrie: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul tatălui este al Meu, tot aşa şi sufletul fiului este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” (Ezechiel 18:4, 20) Deci, pentru Adam moartea însemna trecerea în nefiinţă. „Şi ţărâna se întoarce în pământ, cum a fost, şi spiritul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat.” (Ecleziastul 12:7, AT) Forţa activă nevăzută, care insufla vigoare corpului lui Adam, avea să plece şi să se întoarcă la Dătătorul ei, Dumnezeu, iar corpul avea să se prefacă în ţărână. Sufletul păcătos Adam nu mai avea în corp acea forţă sau spirit care activează. El avea să devină un „suflet mort”. – Num. 6:6; Lev. 19:28; 21:1, NW.
   Adam nu a adus moartea doar asupra lui, ci şi asupra întregii rase care se trăgea din el. Cuvântul lui Dumnezeu este clar în această privinţă: „Prin greşeala unui singur om au murit mulţi, … Căci judecata a avut ca rezultat condamnare, de la o singură greşeală, … prin greşeala aceluia singur moartea a domnit prin el singur, … printr-o singură greşeală rezultatul pentru toţi oamenii a fost condamnarea, …prin neascultarea aceluia singur mulţi au ajuns păcătoşi.” (Romani 5:15-19, NW) Acest efect dezastruos s-a extins asupra întregii rase umane, deoarece rasa era încă nenăscută atunci când Adam şi-a urmat soţia în păcat. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.” „Toţi mor prin Adam.” (Romani 5:12 şi 1Corinteni 15:22, NW) Din partea lui Dumnezeu aceasta n-a însemnat nedreptate faţă de rasa umană, pentru că El nu era dator să-i lase pe Adam şi pe Eva să trăiască precum nişte păcătoşi condamnaţi şi să aducă în existenţă rasa umană. A fost un caz de milă şi toleranţă din partea lui Dumnezeu că a permis să vină în existenţă o rasă imperfectă, păcătoasă. Mai mult, a fost o organizare înţeleaptă din partea Lui. Cum rasa a moştenit păcat şi moarte printr-un singur om, aceasta i-a permis lui Dumnezeu să facă posibilă salvarea, în mod drept, pentru descendenţii acelui om din toate naţiunile, printr-un singur om credincios, „omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare corespunzătoare pentru toţi”. (1Tim. 2:5, 6, NW) Deci, pentru justificarea lui Dumnezeu, „prin ascultarea Acestuia singur, mulţi vor ajunge drepţi.” – Romani 5:19, NW.
   Grădina Edenului, cu pomul vieţii în mijlocul ei, nu era un loc în care păcătoşii condamnaţi la moarte să continue să trăiască şi să aducă în existenţă urmaşi păcătoşi. Aşa i-a spus Dumnezeu Cuvântului Său oficial, Fiul Său unic-născut: „Apoi Iehova Dumnezeu a zis: „Iată că omul a devenit ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia şi din rodul pomului vieţii, să mănânce şi să trăiască veşnic …” Şi Iehova Dumnezeu l-a dat afară din grădina Edenului, ca să cultive pământul din care fusese luat. L-a izgonit deci pe om, iar la estul grădinii Edenului a pus heruvimi şi lama în flăcări a unei săbii care se rotea încontinuu ca să păzească drumul spre pomul vieţii.” - Geneza 3:22-24, NW.
   Relatarea nu descoperă aici ce formă văzută omului au luat aceşti heruvimi, deşi în altă parte ne dă o descriere simbolică. (Exodul 25:18-22; 1Regi 6:23-35; Ezechiel 9:3; 10:1-20; 41:18-25) Heruvimul ocrotitor necredincios ar fi vrut să-i ducă pe Adam şi Eva înapoi în Eden, să mănânce din pomul vieţii ca să trăiască veşnic, ca supuşi şi închinători ai lui, dar heruvimii de la intrarea în Eden au susţinut suveranitatea universală a lui Iehova. Ei şi-au respectat însărcinarea în mod credincios şi astfel au rămas loiali femeii sau organizaţiei lui Dumnezeu.

   DEZVOLTAREA SEMINŢEI ŞARPELUI

    Şarpele original, Satan Diavolul, a început să-şi dezvolte sămânţa nelegiuită în afara Edenului şi să construiască o societate umană pământească, potrivită cu modelul lui egoist. Primul numit ca făcând parte din sămânţa Şarpelui a fost Cain, primul băiat al lui Adam şi al Evei. El nu îşi iubea fratele mai mic, pe Abel. „Trebuie să ne iubim unii pe alţii; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte.” (1Ioan 3:11, 12, NW; Geneza 4:1-16) Abel s-a dovedit a fi primul martor al lui Iehova în afara Edenului. De atunci încoace Iehova a avut în permanenţă martori umani. - Evrei 11:4 la 12:2, NW.
    A rămas singur Satan Diavolul în neascultarea sa în cer? Nu, pentru că alţi îngeri i-au imitat exemplul în neascultare şi au devenit o parte nevăzută a seminţei Şarpelui. „Dumnezeu nu s-a reţinut să-i pedepsească pe îngerii care au păcătuit.” (2Petru 2:4, NW) Când au păcătuit? Neînţelegând nimic de la sine, ci consultând Cuvântul descoperit, suntem informaţi că acest lucru s-a întâmplat cel târziu în zilele lui Noe. Cu privire la Isus Cristos în formă spirituală este scris: „Tot în această stare El s-a dus şi le-a predicat spiritelor din închisoare, care fuseseră neascultătoare odinioară, când răbdarea lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, în timp ce se construia corabia, în care a fost purtat în siguranţă prin apă un mic număr de oameni, şi anume opt.” (1Petru 3:18-20, NW) Înregistrarea despre zilele lui Noe nu ne lasă în îndoială despre ce formă a luat neascultarea lor.
   Zilele lui Noe au început cu 599 de ani înainte de Potop, sau în anul 2.969 î.C. Aceasta era cam cu 1.056 de ani după răzvrătirea heruvimului ocrotitor împotriva suveranităţii lui Iehova. Pe atunci erau multe femei pe pământ. Prima fiică a lui Adam menţionată (însă fără să fie numită) este cea care s-a măritat cu Cain, fiul criminal. „În acest timp, el a devenit tată pentru fii şi fiice. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani [sau cu şaptezeci de ani mai puţin de o mie] şi a murit.” (Geneza 4:17; 5:4, 5, NW) Noe, al zecelea în linia de la Adam, s-a născut la 127 de ani după moartea lui Adam.
   „Când oamenii au început să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fiice, fiii adevăratului Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase şi şi-au luat soţii, pe cele pe care le-au ales. Atunci Iehova a zis: „Spiritul meu nu va avea răbdare la nesfârşit cu omul, căci el nu este decât carne. De aceea, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani. Nefilimii erau pe pământ în acele zile, dar şi după aceea, când fiii adevăratului Dumnezeu au continuat să aibă relaţii cu fiicele oamenilor şi ele le-au născut fii: aceştia sunt puternicii de altădată, bărbaţii cu renume.” - Geneza 6:1-4, NW.
   Aceştia erau dintre acei „fii ai lui Dumnezeu” care strigaseră de bucurie în cer, la realizarea planetei Pământ de către Dumnezeu. (Iov 38:7) Heruvimul ocrotitor râvnise la închinarea şi serviciul familiei umane. Fiii spirituali ai lui Dumnezeu, care au devenit neascultători, au râvnit la relaţii sexuale cu fiicele familiei omeneşti. Îngerii nu se căsătoresc între ei. Locuinţa lor potrivită este în cerurile nevăzute. Poziţia lor originală şi permanentă este la nivel spiritual, deasupra omenirii, nu la nivelul acesteia. Spiritele neascultătoare, la început fii cereşti ai lui Dumnezeu, au devenit nemulţumite şi nu au mai găsit satisfacţie deplină doar în compania îngerilor. Dorinţa lor a fost atrasă de pământ şi i-a dus în ispită. Nu, ei n-au dorit doar să persecute sau să posede, în mod nevăzut, creaturi omeneşti, atât bărbaţi cât şi femei. Privind cât de frumoase erau fiicele oamenilor, ei au dezvoltat pofte pentru corpul lor, pofte sexuale. Ei vroiau să-i imite pe oameni şi să se căsătorească cu aceste femei inferioare îngerilor şi să-şi îndeplinească faţă de ele datorii conjugale ca soţi. Asta înseamnă că aceşti fii ai lui Dumnezeu trebuiau să se materializeze în corp de carne – fără îndoială aşa cum făcuseră heruvimii la intrarea în Eden – să trăiască împreună cu soţiile lor omeneşti şi să abandoneze serviciul lui Dumnezeu în organizaţia Sa teocratică nevăzută, cerească. Căsătoria între îngeri şi fiicele oamenilor era nefirească. Astfel, asemenea homosexualilor din Sodoma, care au dorit corpurile celor doi îngeri materializaţi care l-au vizitat pe Lot acolo în chip de bărbaţi, fiii neascultători ai lui Dumnezeu au râvnit la corpul femeilor pentru o întrebuinţare nefirească.
   Discipolul creştin Iuda îi identifică pe acei fii ai lui Dumnezeu ca îngeri, atunci când arată că însăşi îngerii pot pierde o stare sigură sau salvată şi pot deveni supuşi judecăţii morţii. „El i-a păstrat, în lanţuri veşnice, în întuneric dens, pentru judecata zilei celei mari, pe îngerii care nu şi-au păstrat starea originală, ci şi-au părăsit locul iniţial.” (Iuda 5-7, NW) Căsătoria nefirească nu a produs îngeri pentru cer. Deoarece fiicele oamenilor nu puteau da naştere decât la o specie umană, şi pentru că mama este cea care furnizează urmaşului corpul (un corp de carne), căsătoria nefirească a produs corcituri, nişte monştri umani de o m[rime şi vitalitate neobişnuite, datorită taţilor lor îngereşti. „Ei erau puternicii acelei lumi, bărbaţi cu renume.” Deoarece erau violenţi, brutali şi asupritori faţă de rasa umană, mai slabă şi imperfectă, au fost numiţi Nefilimi, ceea ce înseamnă „doborâtori” sau cei care-i fac pe alţii să cadă. „Şi pământul s-a stricat sub privirile adevăratului Dumnezeu şi pământul s-a umplut de violenţă. Atunci Dumnezeu s-a uitat spre pământ şi iată că era stricat, căci orice carne îşi stricase calea pe pământ.” - Geneza 6:11, 12, NW.
   Astfel, neascultătorii „fii ai lui Dumnezeu”, taţii Nefilimilor, au dominat pământul. Împreună cu Satan, care-şi exercita influenţa nevăzută asupra omenirii şi care aproba calea de acţiune a spiritelor neascultătoare, ei au format un corp de control ceresc, „ceruri” simbolice deasupra omenirii. Omenirea stricată din punct de vedere moral, în aranjamentele ei social, religios şi politic din acel timp, forma o organizaţie pământească, un pământ simbolic. Împreună, acele ceruri şi acel pământ simbolice constituiau „lumea acelui timp”. Era o lume coruptă înaintea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte pământul literal, starea lui era cea descrisă în 2Petru 3:5, 6 (NW): „În timpurile din vechime erau ceruri şi un pământ care stătea ca o masă compactă afară din apă şi în mijlocul apei; prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin acele mijloace lumea de atunci a suferit nimicire, când a fost inundată de apă.” Aceasta corespundea cu starea în care fusese lăsat pământul în cea de-a treia zi de creare a lui Dumnezeu. Uscatul numit pământ era, evident, cel care „stătea ca o masă compactă afară din apă.” În acelaşi timp, el era „în mijlocul apei”, în sensul că apele pe care Dumnezeu le făcuse să stea suspendate deasupra întinderii erau încă acolo, împiedicând omenirea să aibă o vedere clară, neobstrucţionată, a soarelui, lunii şi stelelor. Dar aceste lucruri nu aveau să continue aşa pentru prea mult timp.
   Credinciosul profet Enoh trecuse de pe scena pământească în anul 3039 î.C., sau cu şaptezeci de ani înainte de naşterea lui Noe. Noe devenise principalul martor şi profet al lui Iehova. El avea 479 de ani când Dumnezeu a spus că lumea din acele zile va mai fi tolerată doar 120 de ani. În acea lume nu domnea credinţa în adevăratul Dumnezeu. Dar Noe nu era o parte a acelei lumi. Prin credinţa sa, „Noe umbla cu Dumnezeu”, aşa că înaintea lui Dumnezeu el avea o poziţie dreaptă şi câştigase bunăvoinţa Lui. În marea dramă profetică pe care Dumnezeu o punea în scenă, El i-a folosit (1) pe Noe, ca o figură profetică a lui Isus Cristos, (2) pe soţia lui Noe, ca o figura profetică a adunării urmaşilor unşi ai lui Isus şi (3) pe cei trei fii ai lui Noe şi pe nevestele lor, ca un grup profetic pentru oamenii credincioşi cu bunăvoinţă faţă de Dumnezeu din zilele noastre importante. Despre aceste lucruri vom vorbi mai mult într-un capitol viitor. Este bine să acordăm o atenţie deosebită condiţiilor şi evenimentelor din zilele lui Noe, deoarece Mai Marele Noe, Isus Cristos, a rostit o profeţie despre zilele noastre, referitor la corupţia şi violenţa din lumea întreagă şi a prezis: „Exact aşa cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, tot la fel va fi şi prezenţa Fiului omului.” (Matei 24:37 şi Geneza 6:8-10, NW). Deci noi trebuie să imităm calea de acţiune a familiei lui Noe, nu a lumii.
   „În ceea ce Mă priveşte”, i-a spus Iehova lui Noe, „am să aduc potopul  de ape pe pământ, ca să nimicească toată carnea de sub ceruri, în care este activă puterea de viaţă.” Noe a fost instruit atunci să construiască o corabie mare cu trei etaje, cu destule încăperi, cabine sau compartimente şi să aducă pe nevasta lui, pe cei trei fii ai săi şi pe cele trei neveste ale lor pe corabie, împreună cu cel puţin o pereche din fiecare specie din animalele de pe pământ şi din creaturile zburătoare, pentru perpetuarea vieţii tuturor acestor specii după potopul mondial. De asemenea, el trebuia să aprovizioneze corabia cu destulă hrană pentru a mulţumi toate aceste forme de viaţă pe timpul cât dura potopul. A fost o încercare extraordinară a credinţei şi curajului lui Noe, dar el i-a făcut faţă. „Prin credinţă, Noe, după ce primise avertisment divin despre lucruri care încă nu se vedeau, a manifestat o teamă evlavioasă şi a construit o corabie pentru salvarea casei sale şi prin această credinţă el a condamnat lumea şi a ajuns moştenitor al dreptăţii care se capătă prin credinţă.” – Evr. 11:7; Gen. 6:13-22, NW.
   Privindu-l pe Noe şi pe fiii săi cum construiau corabia, timp de ani de zile, şi aflând motivul pentru care o construiau, oamenii din acea lume şi-au bătut joc de posibilitatea unui potop global. Tot la fel astăzi, savanţii batjocoresc posibilitatea reală a unei astfel de catastrofe mondiale. Dar noi avem mărturia scrisă a trei martori oculari despre acea inundare cumplită a unei întregi lumi corupte. Pe lângă aceasta, Isus Cristos, martor la potop din tărâmul spiritual nevăzut, a confirmat mărturia lor scrisă. Noi avem credinţă să o acceptăm şi să cităm din ea. Probabil după câteva decenii de lucrat la corabie, aceasta a fost terminată când Noe avea şase sute de ani. După calendarul nostru, venise luna octombrie, sau luna evreiască Bul, nume ce înseamnă „ploaie”. Cu o sincronizare perfectă, Iehova i-a spus lui Noe să intre în corabie împreună cu toată familia şi cu numărul specificat de animale şi de păsări, câte două din speciile necurate şi câte şapte din speciile curate. Noe a ascultat fără să piardă timpul. „Au venit în corabie la Noe, două câte două, din fiecare fel de carne în care era activă puterea de viaţă. Cele care veneau au intrat, parte bărbătească şi parte femeiască, din fiecare fel de carne, după cum poruncise Dumnezeu lui Noe. Apoi Iehova a închis uşa după el.” (Geneza 7:1-10, 13-16, NW) După închiderea uşii, dacă cineva de afară a încercat să ajungă în corabie chiar în ziua când apa a început să inunde pământul, doar ce „pierduse ocazia”.
   Dar, cum a fost posibil, literal şi ştiinţific, să aibă loc o asemenea inundaţie globală, aşa cum a fost prezis? Pur şi simplu prin punerea la loc a apei, peste tot globul, acolo unde fusese când Dumnezeu şi-a început săptămâna de creare, aşa cum este descris în Geneza 1:1, 2. Sem, Ham şi Iafet, ca trei martori oculari şi supravieţuitori ai potopului, ne explică fenomenul. Relatarea lor scrisă este: „În anul al şase sutălea al vieţii lui Noe, în luna a doua [Bul], în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea s-au rupt toate izvoarele marii întinderi de ape [sau, multe ape învolburate] şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. Ploaia torenţială a căzut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. … Potopul a fost patruzeci de zile pe pământ şi apele continuau să crească şi au început să poarte corabia, şi ea plutea sus, deasupra pământului. Apele au ajuns mari şi continuau să crească foarte mult pe pământ, dar corabia rămânea la suprafaţa apelor. Apele au înghiţit pământul atât de mult, încât toţi munţii înalţi, care erau sub cerurile întregi, au ajuns să fie acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au ridicat apele deasupra lor şi munţii au fost acoperiţi. Aceasta este istoria fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet.” - Geneza 7:11, 12, 17-20; 10:1, NW.
   Prin aceste forţe ale naturii, lumea antediluviană s-a terminat brusc în răstimpul a patruzeci de zile. „Prin aceste mijloace”, spune 2Petru 3:6 (NW), „lumea de atunci a suferit nimicire când a fost inundată de apă.” Când, prin puterea lui Dumnezeu, „izvoarele întinderii de apă şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi astfel ploaia torenţială din ceruri a fost oprită”, planeta prezenta imaginea unui glob de apă. Era la fel ca înainte să înceapă săptămâna de creare a lui Dumnezeu, cu excepţia faptului că în lumina soarelui şi în cea a lunii, care acum străluceau clar, plutea pe ea o corabie acoperită cu smoală şi încărcată cu patru cupluri căsătorite şi cu perechi din multele specii ale regnului animal, toate salvate de la distrugerea lumii. În zonele nordice şi sudice îndepărtate apa îngheţase şi apăruseră gheţari uriaşi, îngheţând multe forme de viaţă. Vietăţile marine înotau în celelalte zone ale globului inundat, balene ieşeau să respire, peşti zburători săreau din apă şi delfinii îşi arcuiau graţios corpurile deasupra apelor.
   Cât priveşte pământul simbolic, sau societatea umană care trăia sub diferite aranjamente şi sisteme ale timpului aceluia, el a rămas îngropat sub apă. Cât priveşte cerurile simbolice ale acelei lumi corupte, Nefilimii au fost înecaţi, iar taţii lor, fiii neascultători ai lui Dumnezeu, nu puteau trăi ca peşti în corpurile lor umane, în adâncurile apelor potopului. Căsătoriile lor se desfăcuseră odată cu moartea soţiilor şi ei au fost forţaţi să se dematerializeze şi să se întoarcă în locuinţele lor de drept, dar nu în poziţia lor iniţială. De ce nu?
   Deoarece păcătuiseră şi trecuseră de partea Diavolului, ei încetaseră să mai fie fii ai lui Dumnezeu. Ei deveniseră demoni şi diavoli şi nu mai erau cu Dumnezeu. Nu mai puteau fi primiţi înapoi în poziţia anterioară de favoare şi serviciu în organizaţia teocratică a lui Iehova, „femeia” Sa, care născuse mulţi copii spirituali. Ei deveniseră sămânţa nevăzută a Şarpelui. Dar marele judecător Iehova nu i-a distrus la Potop, aşa cum nu l-a distrus nici pe Satan Diavolul. I-a condamnat la nimicire, dar ca pedeapsă imediată El i-a degradat la cel mai de jos nivel, ilustrat de Tartar. În 2Petru 2:4, 5 (NW) se spune: „Dumnezeu nu s-a reţinut să-i pedepsească pe îngerii care au păcătuit, ci, aruncându-i în Tartar, i-a trimis în gropi de întuneric dens, să fie păstraţi pentru judecată; şi nu s-a reţinut să pedepsească o lume veche, ci l-a păstrat pe Noe, un predicator al dreptăţii, împreună cu încă şapte oameni, atunci când a adus un potop asupra unei lumi de oameni stricaţi”. Acei îngeri păcătoşi nu vor fi păstraţi şi salvaţi, aşa cum n-a fost nici acea lume veche din care ei se făcuseră o parte văzută de oameni supranaturali. Dumnezeu i-a păstrat „cu lanţuri veşnice, în întuneric dens, pentru judecata zilei celei mari.” Acea zi mare este aproape. Până acum acestor îngeri neascultători li s-a permis să trăiască împreună cu marele Şarpe, dar în întuneric dens, departe de lumina favorii şi iluminării spirituale a lui Dumnezeu şi fără puterea de a se mai materializa şi de a se mai căsători cu femei. Acum, cel mult pot să persecute nişte biete victime umane.
   Lumea coruptă s-a sfârşit, într-adevăr, atât în ce priveşte cerurile, cât şi în ce priveşte pământul. Dar planeta Pământ a rămas şi opt martori umani ai lui Iehova Dumnezeu au supravieţuit sub protecţia Lui, ca să ducă mai departe scopul Său legat de om, pământ şi animalele de pe acesta. – Ecleziastul 1:4.