Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Începutul vieţii conştiente pe pământ
 
    Fiii cereşti ai lui Dumnezeu, care cântaseră la întemeierea pământului ca o creaţie specială, au urmărit această dramă a creaţiei cu cel mai mare interes. Ei nu realizau că ceea ce avea să fie adus, în cele din urmă, pe acest pământ, în ultima zi lucrătoare a săptămânii de creare, avea să afecteze cerul şi pământul şi să facă necesar crearea de noi ceruri şi a unui nou pământ în care să locuiască dreptatea neîntrerupt, pentru eternitate. Începe seara acestei zile! „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să dea pământul suflete vii după specia lor: animale domestice, alte creaturi care se mişcă şi animale sălbatice ale pământului, după specia lor!” Şi aşa a fost.” (Geneza 1:24) Dumnezeu se adresa aici uscatului, pe care îl numise pământ. El nu a cerut apelor mării să producă animale pentru viaţă pe uscat. Ce erau „sufletele vii” pe care El poruncise pământului să le dea naştere? Creaturi umane? Nu, ci animale inferioare omului, anume: animale domestice, târâtoare şi animale sălbatice, specii diferite din fiecare, care nu se înmulţeau în afara speciei lor. Faptul că Dumnezeu a specificat animale domestice, a descoperit că El avea în vedere omul cu care anumite animale erau bucuroase să locuiască în strânsă legătură, pentru a servi intereselor omului. Pe de altă parte, animalele sălbatice aveau să prefere câmpurile deschise şi pădurile. Târâtoarele includeau insecte şi reptile.
    „Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, animalele domestice după specia lor şi toate celelalte creaturi care se mişcă pe pământ, după specia lor. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Geneza 1:25) Printre aceste „suflete vii” se numărau marile reptile de uscat, dinozaurii fără blană şi cu forma capului asemănătoare cu a şarpelui, precum stegozaurul cu coloana vertebrală acoperită de solzi ascuţiţi, protoceratopi care depuneau ouă, diplodocul, tiranozaurul de 6 metri înălţime şi 14 metri lungime, şi brontozaurul care cântarea 50 de tone şi avea 30 de metri lungime. S-au găsit oase de-ale acestora, deşi au dispărut demult. Aceştia erau uriaşii regnului animal şi demonstrau puterea lui Dumnezeu. Acestea şi alte forme de viaţă animală au fost înaintea omului şi Dumnezeu s-a îngrijit de ele în mod potrivit; nu a fost nevoie de om pentru aceasta. - Iov 38:39 - 39:30.
    În ce priveşte hrana acestora, Dumnezeu i-a zis mai târziu omului: „Şi tuturor animalelor sălbatice ale pământului, tuturor creaturilor zburătoare ale cerurilor şi tuturor sufletelor care se mişcă pe pământ şi în care este viaţă le-am dat ca hrană toate plantele verzi”. Şi aşa a fost.” (Geneza 1:30) În timpul acela leul trebuie că a mâncat iarbă verde ca şi boul, şi aceasta era îndestulătoare, chiar şi în regiunile arctice. Datorită climatului blând pe tot globul, specii de animale care acum se găsesc numai în regiunile tropicale nu se limitau la zonele ecuatoriale, ci se întindeau pe mari porţiuni din Europa, nordul Asiei şi America de Nord. Mamuţi morţi îngheţaţi, cu vegetaţie verde în gură sau nedigerată în stomac, găsiţi în regiuni nordice îndepărtate, dovedesc acest lucru.
    În această etapă, pământul era ca o grădină zoologică fără cuşti. Pe el nu se găsea încă punctul culminant al creaţiei pământeşti a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu crease pământul doar ca un punct de atracţie turistică. El l-a făcut, mai ales, pentru creatura care avea să locuiască aici, care avea să stăpânească peste toate aceste forme de viaţă conştientă. „Căci aşa zice Iehova, care a creat cerurile, însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit – nu l-a creat ca să fie pustiu, ci l-a format ca să fie locuit – Eu sunt Iehova şi nu este altul!” (Isaia 45:18) Venise timpul, în sfârşit, ca El să înceapă realizarea acestui scop final în ce priveşte pământul. Ca să facă asta nu a mutat vreun înger din cer, nici vreun presupus „suflet separat de corp”. Omul nu avea să fie un înger degradat; el nu are nici o legătură cu îngerii. Deoarece Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, când a devenit om de carne şi sânge, a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, omenirea este inferioară, ca rang, îngerilor cereşti. Deci, când a făcut omul, Dumnezeu nu a lucrat de la o formă inferioară de viaţă spre una superioară – omul – ci în direcţie opusă. Totuşi el era minunat, prin faptul că era o nouă specie de creatură inteligentă, una materială, care a stârnit uimirea îngerilor care priveau şi i-a făcut să strige de bucurie.
    Dumnezeu nu s-a adresat nici vreunei forme inferioare de viaţă animală – să spunem cea mai inteligentă şi mai apropiată omului, căreia să-i comande să se transforme în om. Dumnezeu a făcut o creatură nouă direct, separată şi distinctă de îngeri şi de animalele inferioare. Această nouă creatură nu avea să fie înrudită cu fiarele, păsările sau peştii. De aceea, declaraţia inspirată este: „Nu toate corpurile sunt la fel; ci unul este corpul oamenilor, altul este corpul animalelor, altul este corpul păsărilor, altul al peştilor. Sunt corpuri cereşti şi corpuri pământeşti.” (1Corinteni 15:39, 40) Dacă nu s-a adresat pământului şi nici vreunui animal inferior care trăia pe pământ, atunci cui s-a adresat Dumnezeu înainte să vină în existenţă această nouă creatură? Căci stă scris: „Apoi Dumnezeu [El-o-him', ebraică] a mai zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste creaturile zburătoare ale cerurilor, peste animalele domestice, peste tot pământul şi peste toate celelalte creaturi care se mişcă pe pământ“.” - Geneza 1:26.
    „Să facem”, a zis Dumnezeu (El-o-him'). Nu este nici o urmă de politeism aici, ca şi cum Dumnezeu ar fi un număr de dumnezei sau de persoane în El însuşi. Mai mult, obiceiul unui conducător de a vorbi despre el însuşi la plural, spunând „noi”, a apărut odată cu persanii, aşa cum este arătat în Ezra 4:18. Dar aici nu trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu îşi vorbea Lui însuşi, se consulta cu Sine şi se adresa la pluralul majestăţii şi excelenţei. Atunci, cui i se adresa? Targum-ul din Ierusalim, care este o parafrazare în arameică a Genezei, spune: „Şi Iehova le-a zis îngerilor …: `Să facem omul.`” Mulţi rabini evrei cred, de asemenea, că aici Dumnezeu s-a adresat îngerilor cu cuvintele „Să facem”. Dar pentru a obţine interpretarea inspirată a cuvintelor lui Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem la cuvintele apostolilor Săi inspiraţi, care ne informează că Dumnezeu L-a folosit pe Fiul unic-născut, Cuvântul, pentru a aduce în existenţă toate celelalte creaturi, inclusiv pe om. (Ioan 1:1-4; Coloseni 1:13-17) Deci, nu facem nici o greşeală dacă înţelegem că Dumnezeu a zis „Să facem” colaboratorului Său, Fiului unic-născut, Cuvântul, aflat în starea Sa preumană. Lui i-ar fi putut zice, în mod potrivit, „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră”, căci apostolul Pavel spune: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, întâiul născut din toată creaţia”; „Cristos, care este chipul lui Dumnezeu”. - Coloseni 1:15 şi 2Corinteni 4:4.
    Tocmai pentru că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul nu avea să fie o simplă creatură vie, cum sunt peştii, păsările şi fiarele, ci un fiu al lui Dumnezeu. Pentru a fi fiu al lui Dumnezeu, o creatură pământească trebuia să semene Tatălui său ceresc şi trebuia să poată primi spiritul Tatălui său şi să aducă roadele acestuia în iubire. (Galateni 5:22, 23) Pentru ca omul şi perechea lui să fie copiii lui Dumnezeu era necesar ca ei să fie deasupra animalelor inferioare şi să împlinească scopul divin: „El să stăpânească peste peştii mării, peste creaturile înaripate ale cerului, peste animalele domestice, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se târăsc pe pământ.”
    Deşi El l-a folosit pe Fiul unic-născut în această lucrare, relatarea se exprimă ca şi cum Dumnezeu singur ar fi făcut-o, creându-l pe om nu după chipul Lor, ci după chipul Său. „Şi Dumnezeu a creat omul după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex bărbătesc şi de sex femeiesc.” (Geneza 1:27) Aici, pentru a treia, a patra şi a cincia oară, verbul „a crea” este folosit în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu. Înseamnă aceasta aici a face ceva din nimic? Nu; ci El a folosit materia pe care o avea deja la îndemână, aşa cum descoperă relatarea completă despre crearea omului. Modul în care se exprimă Geneza 1:27 este în armonie, de asemenea, cu faptul că Dumnezeu a creat mai întâi omul, bărbatul, partea bărbătească, şi după aceea a creat partea femeiască. Pentru această relatare completă trebuie să mergem la capitolul doi din Geneza.
    „Şi Iehova Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu. De asemenea, Iehova Dumnezeu a făcut o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l făcuse. Şi Iehova Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat, precum şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului.” - Geneza 2:7-9.
    Luând ţărâna din Eden, sau elementele chimice ale pământului, care era materie anorganică, Dumnezeu l-a creat pe om, formându-i corpul cu nări care să respire atmosfera întinderii. Poate că aerul îi umplea cavităţile corpului astfel format, dar corpul nu respira; el nu avea viaţă. Ce l-a făcut să înceapă să trăiască? Introducerea unui „suflet” în acest corp, o inteligenţă din exterior, aşa cum încearcă păgânii să-l descrie şi să-l facă să locuiască în corp? Dimpotrivă, chiar propria relatare a lui Dumnezeu spune că Iehova Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Adică, suflându-i aer în nări, Dumnezeu a umplut plămânii corpului şi acesta a început să respire şi să trăiască.
    El a pus forţa vieţii în acel corp pe care îl formase complet, cu toate părţile sale. Ce a rezultat când Dumnezeu a combinat corpul omenesc cu forţa de viaţă, făcându-l să respire? Un suflet viu! Relatarea lui Dumnezeu spune: „Omul a devenit un suflet viu”. Apostolul Pavel este de acord cu aceasta, spunând la 1Corinteni 15:45: „De asemenea, este scris: `Omul dintâi, Adam, a devenit un suflet viu.`” (CB; Ws; Dy) Acest om dintâi nu a avut în el ceea ce păgânii numesc „un suflet”, ci a devenit un suflet viu, tot aşa cum peştii şi animalele de pe uscat sunt suflete vii. (Geneza 1:20, 21, 24) Când Luca 3:38 vorbeşte despre „Adam, fiul lui Dumnezeu”, face acest lucru nu pentru că Adam a avut un suflet în el şi creaturile inferioare nu, ci pentru că Adam era creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, Adam era cel mai înalt suflet de pe pământ şi astfel el putea avea în stăpânire toate celelalte suflete din mare, de pe uscat şi din aer.
    Cum a creat Dumnezeu partea femeiască a speciei umane? Aceasta s-a dovedit a fi ceva nou şi diferit; dar ea a fost creată din materie care se afla deja la dispoziţia lui Dumnezeu, pornind de la o coastă a bărbatului. Deoarece Adam nu se putea reproduce singur, cum ar fi putut ea să fie din carnea şi oasele lui Adam, dacă Dumnezeu nu lua o parte din corpul lui Adam, ca bază, din care s-o creeze? Dumnezeu a făcut imposibil ca bărbatul să se împerecheze cu vreunul din inferiorii lui, animalele, chiar cu maimuţa care seamănă cu omul, şi Dumnezeu a făcut ca omul să îşi dea seama de acest lucru. „Şi Iehova Dumnezeu a mai zis: „Nu este bine ca omul să rămână singur. Am să-i fac un ajutor care să i se potrivească”.Şi Iehova Dumnezeu făcea din pământ orice animal sălbatic al câmpului şi orice creatură zburătoare a cerurilor şi le aducea la om ca să vadă cum le va numi pe fiecare; şi cum numea omul fiecare suflet viu, aşa îi era numele. Omul a pus deci nume tuturor animalelor domestice, creaturilor zburătoare ale cerurilor şi tuturor animalelor sălbatice ale câmpului, dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească. Atunci Iehova Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste om şi, în timp ce acesta dormea, a luat una dintre coastele lui şi apoi a închis carnea la loc. Şi, din coasta pe care a luat-o din om, Iehova Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Atunci omul a zis: „Aceasta este, în sfârşit, os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi Femeie, pentru că a fost luată din bărbat.” - Geneza 2:18-23.
    Isus Cristos nu a spus că această înregistrare de la Geneza despre crearea bărbatului şi a femeii şi despre căsătoria lor de către Dumnezeu este copilărească, mitică şi prea fantastică pentru a fi crezută. El ştia că este absolut adevărată, pentru că fusese acolo ca reprezentant creator al lui Dumnezeu. Citând înregistrarea de la Geneza, Isus le-a zis criticilor Săi religioşi: „Oare n-aţi citit că Cel care i-a creat la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: `De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia lui, şi cei doi vor fi un singur corp?` Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur corp. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19:3-6; Geneza 2:24) Astfel, Creatorul a ferit rasa umană pentru a fi o familie de suflete omeneşti pură, şi nu una corcită.
    Atunci când i-a căsătorit, Dumnezeu le-a dat binecuvântarea sa şi în această binecuvântare le-a spus scopul Său pentru care i-a pus pe pământ, aşa cum este scris: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: `Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste creaturile înaripate din ceruri şi peste toate creaturile vii care se târăsc pe pământ.`” Animalele peste care urmau să stăpânească nu trebuiau să fie omorâte pentru hrană: „Apoi Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste creaturile zburătoare ale cerurilor şi peste orice creatură vie care se mişcă pe pământ”. Şi Dumnezeu a mai zis: „Iată că v-am dat toate plantele cu sămânţă de pe faţa întregului pământ şi orice pom care dă rod cu sămânţă. Acestea să vă servească drept hrană. Şi tuturor animalelor sălbatice ale pământului, tuturor creaturilor zburătoare ale cerurilor şi tuturor sufletelor care se mişcă pe pământ şi în care este viaţă le-am dat ca hrană toate plantele verzi“. Şi aşa a fost.” - Geneza 1:28-30.
    Motivul pentru care trebuia ca ei şi animalele să se hrănească din regnul vegetal era că regnul vegetal nu are suflet, pe când în regnul animal este „suflet viu”. Literal, Geneza 1:30, citată mai sus, spune: „Tuturor care se mişcă pe pământ, în care este un suflet viu.” O Traducere Americană traduce această frază: „Şi tuturor reptilelor de pe uscat, în care este un spirit viu”; Versiunea Revizuită Standard: „Şi pentru tot ceea ce se mişcă pe pământ, tot ceea ce are suflare de viaţă.” Dar exprimarea în ebraică de aici este diferită de cea din Geneza 2:7, care spune că Dumnezeu a suflat în nările omului „suflare de viaţă”. De aceea, Traducerea Lumii Noi redă cel mai bine Geneza 1:30, folosind expresia „viaţă ca suflet”. În Biblia Ebraică, cuvântul neph'esh, pe lângă înţelesul de persoană sau animal viu, mai are adeseori şi înţelesul de viaţă ca suflet, pe care acea persoană sau acel animal îl are. Din acest motiv, Iehova Dumnezeu, după potopul din zilele lui Noe, a poruncit omenirii să nu mănânce sângele din regnul animal: „Numai carnea cu sufletul ei - sângele ei - să n-o mâncaţi. Mai mult, voi cere înapoi sângele sufletelor voastre. Îl voi cere înapoi din mâna oricărei creaturi vii şi voi cere înapoi sufletul omului din mâna omului, din mâna celui ce îi este frate. Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui va fi vărsat de om, căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său. (Geneza 9:4-6) Pe baza însemnătăţii cuvântului „suflet”, Isus Cristos, când a fost pe pământ, a putut „să-Şi dea sufletul ca răscumpărare pentru mulţi.” - Matei 20:28.
    Crearea bărbatului şi a femeii a avut loc în dimineaţa celei de-a şasea zile şi a încununat lucrarea pământească a lui Dumnezeu. „Apoi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse şi iată că totul era foarte bun. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Geneza 1:31) Lucrarea lui Dumnezeu era în totalitate foarte bună. Era produsul Celui care însumează tot ce este bun, aşa cum a spus odată Fiul Său Isus unui om care L-a numit „bunule învăţător”: „De ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur, Dumnezeu.” (Marcu 10:17,18) Caracterul bun al lucrării lui Dumnezeu înseamnă că Adam şi soţia lui au fost creaţi în perfecţiune umană, neavând părţi care să lipsească sau părţi în plus, perfect sănătoşi. Nici un păcat sau imperfecţiune a omului nu pot fi atribuite Creatorului: „Stânca - lucrările Sale sunt perfecte, căci toate căile Sale sunt dreptate. Un Dumnezeu al credincioşiei, în care nu este nedreptate; El este drept şi nepărtinitor. Ei au făcut ce este rău; ei nu sunt copiii Lui, defectul este al lor.” (Deuteronomul 32:4, 5) Cum ar fi putut Dumnezeu să creeze omul după chipul şi asemănarea Lui, şi în acelaşi timp să-l creeze imperfect şi lipsit de echilibru în ceea ce priveşte înţelepciunea, dreptatea, puterea şi iubirea? Nu ar fi putut face aşa ceva. Potrivit mandatului lui Dumnezeu încredinţat lor în Eden, bărbatul perfect şi femeia perfectă trebuiau să-şi reproducă specia şi să umple nu cerul, ci întregul pământ cu urmaşii lor perfecţi. În acelaşi timp, ei urmau să supună tot pământul aflat în afara grădinii Edenului şi să aibă stăpânire asupra tuturor celorlalte creaturi vii.
    Cea de-a şasea zi de creare a lui Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Dumnezeu se putea opri din lucrarea pământească şi putea încredinţa bărbatului perfect şi femeii perfecte popularea şi supunerea pământului în cea de a şaptea zi, lungă de şapte mii de ani, din săptămâna de creare a lui Dumnezeu. „Astfel au fost terminate cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. Până în ziua a şaptea Dumnezeu a terminat lucrarea pe care a făcut-o şi în ziua a şaptea a început să se odihnească de toată lucrarea pe care a făcut-o. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea se odihneşte de toată lucrarea Sa. Dumnezeu a creat toate lucrurile pe care şi-a propus să le facă. Aceasta este istoria cerurilor şi a pământului, când au fost create, în ziua în care Iehova Dumnezeu a făcut pământul şi cerul.”  (Geneza 2:1-4) Nu există nici o înregistrare că Dumnezeu a creat un „iad” de foc pentru chinuirea sufletelor omeneşti.