Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
CREAREA PLANETEI PĂMÂNT
 
    Descriindu-l ca pe un mare act divin de creaţie care a furnizat toate cantităţile enorme de materie care erau necesare, Geneza 1:1 deschide Sfânta Biblie prin cuvintele: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”.
      Începutul menţionat aici nu se referă la crearea tărâmului ceresc nevăzut al spiritelor şi la creaturile acestuia. Se referă la începutul istoriei planetelor, a stelelor, a galaxiilor, a universurilor insulare din câmpul vizual al omului şi a planetei Pământ de sub picioarele lui. În cuvintele de încheiere ale acestei prime relatări generale despre creaţie, se spune: „Aceasta este istoria cerurilor şi a pământului, când au fost create, în ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământul şi cerul.” (Geneza 2:4) Oare cu cât timp în urmă a început istoria universului? Biblia nu spune. Ştiinţa modernă estimează vârsta medie a stelelor din universul insular sau Calea Lactee, din care face parte sistemul nostru solar, la trei sau patru miliarde de ani. Geneza 1:1, prin faptul că păstrează tăcerea asupra datei, permite această estimare a timpului şi orice corectare ulterioară a lui. Prin instrumente de măsurare a timpului numite „ceasuri radioactive”, oamenii de ştiinţă estimează vârsta rocilor de pe pământ la circa trei miliarde de ani şi jumătate. Însă sunt o serie de factori care intră în măsurarea vârstei pământului prin această metodă de care nu putem fi siguri. De aceea, estimarea vârstei pământului prin această metodă nu este cu totul demnă de încredere. Cel mai important factor de care ştiinţa modernă nu ţine seama în măsurătorile şi investigaţiile ei este Dumnezeu, Creatorul însuşi. Acest fapt nu poate decât să le dea peste cap calculele. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul lui Iehova şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui.” - Psalmii 33:6.
      „Dumnezeu a creat.” (Geneza 1:1) Cuvântul din ebraică tradus prin „Dumnezeu” este El'o'him'. Acesta este pluralul cuvântului El'o'ah, care înseamnă „Dumnezeu”. Deşi cuvântul El'o'him' este la plural, verbul „a creat” (ba'ra' în ebraică) este la singular, aşa că nu putem traduce prin „Dumnezei a creat”, aşa cum vor ateii. Unora le place să traducă Geneza 1:1: „La început El a creat dumnezei împreună cu cerurile şi pământul”. Astfel, ei ar face această traducere să fie în armonie cu epopeea babiloniană a Creaţiei, care spune: „Pe când cerul de sus nu avea un nume, nici pământul de jos nu primise un nume – … când nu veniseră în existenţă nici un fel de dumnezei, neavând [încă] un nume, neavând [încă] destinele stabilite – atunci au fost creaţi dumnezeii în cadrul acestora.” Dar tentativa lor de traducere trădează o ignoranţă grosolană în ce priveşte limba ebraică, pentru că în întreaga relatare despre creare, de la Geneza 1:1 până la 2:4, cuvântul El'o'him' apare de treizeci şi cinci de ori în legătură cu ceea ce Dumnezeu a făcut sau a spus şi de fiecare dată verbul este la singular, dovedind că El'o'him' este subiectul verbului şi că el înseamnă o singură Persoană.
      Mulţi clerici se iau după păgâni, crezând într-o „treime”. Ei încearcă să vadă în titlul plural El'o'him' un suport pentru învăţătura lor că există „trei persoane într-un singur Dumnezeu” şi anume: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dar el'o'him' înseamnă „dumnezei” numai când Scripturile aplică acest plural la zeităţile păgâne. Filistenii păgâni aplicau titlul el'o'him' zeului-peşte al lor numit Dagon. (Judecătorii 16:23, 24; 1Samuel 5:7) Dacă susţinătorii „treimii” pretind că folosirea lui El'o'him' cu verbul la singular înseamnă că există trei Persoane co-eterne, co-egale într-un singur Dumnezeu, atunci acelaşi lucru trebuie să fie adevărat şi pentru zeul-peşte Dagon; el trebuie să fie trei persoane într-un singur dumnezeu. Mai departe, este cuvântul ebraic a'dōn' care înseamnă „stăpân” sau „domn”. În Scripturi, acest cuvânt se aplică deseori la plural (a'do'nim') pentru un singur om sau o singură persoană, aşa cum este cazul la Geneza 24:9,10, 51; 39:2-20; 40:1; 42:30, 33; Exodul 21:4, 6, 8; Judecătorii 19:11, 12; Isaia 19:4; Maleahi 1:6. Astfel, numărul plural al unui titlu se foloseşte pentru a se aplica unei singure persoane sau unui singur individ, pentru a denota excelenţa, majestatea sau superioritatea acestuia în această calitate. Tot astfel, El'o'him', aşa cum este aplicat Creatorului, este pluralul maiestăţii, excelenţei şi supremaţiei; aceasta nu înseamnă că El este în mod misterios o „treime”. În acord cu acest fapt, Versiunea Greacă Septuaginta a Scripturilor traduce El'o'him' prin titlul singular ho The'os' şi Latina Vulgata prin singularul De'us. Deci El'o'him' este, în primul rând, legat de creaţie. El este Creatorul.
      Relatarea Sa inspirată despre creare continuă: „Pământul era fără formă şi pustiu şi era întuneric pe suprafaţa apelor, iar forţa activă a lui Dumnezeu se mişca încolo şi-ncoace pe deasupra apelor.” - Geneza 1:2.
      Teoria cândva populară că globul pământesc are o origine secundară, adică masa lui a fost extrasă din masa Soarelui prin puterea de atracţie a unui alt soare mai mare care trecea pe acolo, a fost abandonată de aproape toţi savanţii. Biblia nu reclamă o astfel de teorie a mareelor pentru crearea pământului. Totuşi, teoria ştiinţifică este că la un anumit stadiu de dezvoltare, proto-pământul era o sferă incandescentă de gaze, care în cele din urmă s-au lichefiat şi apoi s-au întărit. Deci a fost un timp când pământul în formare era un glob de rocă topită şi nu avea un înveliş solid. Ca rezultat al proceselor interne, acest sferoid topit a ajuns să fie înconjurat de o atmosferă densă de aer, apă, vapori şi, probabil, şi alte substanţe foarte volatile. Ştiinţa deduce că pământul a fost înconjurat de „un înveliş lichid”. Toate acestea se vor fi întâmplat înainte de cele şase zile de creare, în timpul cărora Dumnezeu a pregătit pământul pentru ca oamenii să-l locuiască. Fără a descrie cum s-a desfăşurat acest proces, relatarea Sa spune că ape învolburate acopereau globul. Sub acel uriaş adânc de apă se afla scoarţa întărită a pământului. Desigur, căldura internă a pământului încă mai încălzea aceste ape, dar nici o formă de viaţă, nici un fel de organisme unicelulare, nici un fel viaţă vegetală submarină nu exista în aceste ape. În acest stadiu, când Creatorul privea pământul, suprafaţa apelor nu avea nici o formă, adică nu avea nici un contur, fiind pustiu şi gol. Nimic nu ieşea din ele.
      Pe suprafaţa apelor învolburate era întuneric. Cum se putea aşa ceva? Prin voinţa lui Dumnezeu. „Eu sunt Iehova şi nu este altul. Eu întocmesc lumina şi creez întunericul.” (Isaia 45:6,7) Într-o lecţie despre creare, Iehova l-a întrebat pe răbdătorul Iov: „Cine a închis marea cu porţi, când a apărut de parcă ar fi ieşit din pântece? Când i-am făcut haină din nori şi scutece din întuneric dens?” (Iov 38:8, 9) Se ştie că în Calea Lactee, galaxia noastră, sunt locuri importante ascunse ochilor omeneşti de straturi de praf cosmic, pe care nici chiar telescopul de cinci metri de pe Muntele Palomar din California nu le poate penetra, deşi radiotelescopul „orb” poate face acest lucru. Este posibil ca prin astfel de mijloace Dumnezeul Atotputernic să fi îmbrăcat pământul acoperit de apă şi de vapori într-un întuneric dens, până la momentul potrivit. În pofida întunericului, „forţa activă a lui Dumnezeu se mişca încolo şi-ncoace pe deasupra apelor.” În traducerea lui Ferrar Fenton se spune: „Dar suflarea lui Dumnezeu se mişca deasupra feţei lui fluide.” (Geneza 1:2) Aici expresia „forţa activă” traduce cuvântul ebraic ru'ahh. O Traducere Americană redă „un vânt dezlănţuit”, care ar fi risipit norul gros de vapori ce învăluia pământul. „Vânt dezlănţuit” nu exprimă altceva decât forţa unei furtuni care acţionează asupra apelor. Este adevărat că ru'ahh este tradus în altă parte de traducători ca „suflu, suflare, furtună, vânt, spirit”; dar prin mişcarea acestui ru'ahh a avut loc mai mult decât simpla agitaţie a suprafeţei apei pe care ar produce-o un vânt puternic. Aceasta era acţiunea, nu neapărat într-un mod violent sau zgomotos, a nevăzutei „forţe active” a Creatorului, pentru a-Şi împlini voinţa. Nu era presupusa a treia persoană a unei imaginare şi nescripturale „treimi”.

    ZIUA ÎNTÂI

    „Dumnezeu a zis mai departe: `Să fie lumină!` Şi a fost lumină.” (Geneza 1:3) Această poruncă divină către pământul nostru a reprezentat începutul unei noi epoci, cunoscute ca „săptămâna creaţiei”. Ca răspuns la această poruncă, obstacolul care cauza întunericul s-a împrăştiat sau s-a dizolvat şi raze de lumină au pătruns prin bolta de vapori de deasupra pământului. Evident, aceasta era lumina soarelui, căruia pământul îi este un satelit. Ea nu atinsese încă apele învolburate care acopereau pământul. „După aceea Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi Dumnezeu a separat lumina de întuneric.” (Geneza 1:4) Această separare a luminii de întuneric sugerează că pământul se rotea în jurul axei sale în timp ce se învârtea în jurul soarelui. În această relatare despre creare, ca şi în restul Bibliei, nu este nimic care să înveţe teoria geocentrică a pământului, adică să spună că pământul este centrul universului, iar corpurile cereşti - soarele, luna şi stelele - s-ar învârti în jurul lui şi că pământul ar fi plat. Cu trei mii de ani înainte de Copernic şi de Galileo Galilei, cuvintele lui Iov au fost înregistrate în Cuvântul lui Dumnezeu: „El întinde miazănoaptea asupra spaţiului gol şi atârnă pământul de nimic.” (Iov 26:7) Sau: „El desfăşoară întinderea nordică şi suspendă pământul de spaţiu.” Acest fapt ţine seama de mişcarea pământului în jurul soarelui. În armonie cu aceasta este şi afirmaţia inspirată de mai târziu, de la Isaia 40:18, 22: „Atunci, cu cine vreţi să-L asemănaţi pe Dumnezeu? … El stă deasupra cercului pământului.” Sau: „Cel care stă deasupra pământului rotund.” Pentru că pământul primea lumina zilei doar de la soare, lumina de pe pământ era separată de întuneric; şi prin faptul că pământul se rotea în jurul axei sale, ambele emisfere - cea estică şi cea vestică - se bucurau, pe rând, de perioade de lumină şi de întuneric. 9 Ştiinţa modernă încă nu ştie ce este lumina. Ea nu-şi cunoaşte Creatorul, despre care este scris: „Dumnezeu este lumină şi în uniune cu El nu este întuneric deloc.” (1Ioan 1:5) Dar Creatorul ştie şi a văzut că lumina era bună pentru creaţiile pământului care aveau nevoie de lumină pentru a trăi acolo. „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost seară şi apoi a fost dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi.” (Geneza 1:5) Astfel şi-a terminat Dumnezeu prima zi de creare.
      Se afirmă cu putere că deoarece zilele de creare, din care aceasta a fost prima, sunt numărate, acest fapt limitează lungimea unei astfel de zile la 24 de ore. Aceasta naşte întrebarea: Dacă seara şi dimineaţa au constituit prima zi literală, atunci luna care apare seara a fost creată înainte de soarele dimineţii? De asemenea, întunericul era pe suprafaţa apelor învolburate înainte de prima zi şi cum seara se face mai întuneric, înainte de dimineaţă sau de revărsatul zorilor, cum a devenit mai întunecat întunericul de pe suprafaţa apelor învolburate decât înainte şi când s-a transformat acel întuneric dintâi în întunericul serii din prima zi de creare? Deoarece relatarea despre cea de-a patra zi de creare menţionează soarele dimineţii înainte de luna şi stelele serii, de ce în prima zi de creare nu a fost întâi dimineaţă şi pe urmă seară? Dimineaţa ar fi îndepărtat întunericul dintâi şi ar fi arătat sfârşitul acestuia mai mult decât seara. Este, deci, evident că în zilele de creare seara şi dimineaţa sunt mai degrabă figurate şi nu literale, şi trebuie să fie înţelese diferit de simplele cuvinte întuneric şi lumină, numite „noapte” şi „zi”.
      Datorită înclinaţiei axei pământului, lungimea zilei şi a nopţii diferă la diverse latitudini pe suprafaţa pământului şi diferă în funcţie de anotimp. Dar seara şi dimineaţa fiecărei zile de creare sunt egale ca timp. Adică fiecare zi de creare are aceeaşi lungime. Dar dacă nu au 24 de ore, atunci câte au? Cum vom ştii? Prin măsurarea celei de-a şaptea zile, lucru care acum este posibil. Că o zi de creare nu trebuie înţeleasă ca o zi literală de 24 de ore, se arată în Geneza 2:4, care vorbeşte nu de şase zile, ci de „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământul şi cerul”. Pe măsură ce examinăm Geneza 2:1-3 în ce priveşte a şaptea zi, observăm că nu se spune ca la zilele precedente: `Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun, iar seara şi dimineaţa au devenit a şaptea zi.` Nu, aceasta lasă ziua neterminată. Potrivit Traducerii Lumii Noi, se spune: „Astfel au fost terminate cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. Până în ziua a şaptea Dumnezeu a terminat lucrarea pe care a făcut-o şi în ziua a şaptea a început să se odihnească de toată lucrarea Lui pe care a făcut-o. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea se odihneşte de toată lucrarea Sa.” Aceasta este în armonie cu argumentul apostolului Pavel de la Evrei 4:3-11 că Dumnezeu încă se mai odihnea în zilele regelui David, psalmistul, şi că se odihnea în continuare în zilele lui Pavel din era creştină.
      Era creştină se apropie de sfârşit şi ne aflăm la aproximativ şase mii de ani de la crearea omului, după care a început odihna lui Dumnezeu sau încetarea creaţiei pământeşti, iar acum se află înaintea omenirii domnia de o mie de ani a lui Isus Cristos, după care El va preda toate lucrurile lui Dumnezeu Tatăl. Aşa că nu prin interpretare umană, ci prin propria interpretare a lui Dumnezeu, a şaptea zi de odihnă însumează 7.000 de ani.
      Aşa cum profeţii evrei n-au cunoscut semnificaţia deplină a ceea ce profeţeau, tot aşa scriitorii Bibliei nu aveau nevoie să ştie neapărat lungimea zilei de creare. Apostolul Petru a arătat că acest cuvânt „zi” poate însemna mai mult de 24 de ore, zicând: „La Iehova o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi.” (2Petru 3:8) Acum trăim în ziua împlinirii profeţiilor Bibliei şi este posibil să înţelegem lungimea celei de-a şaptea zile de încetare a creaţiei pământeşti din partea lui Dumnezeu. Aceasta ne ajută să înţelegem însemnătatea figurată a unei seri şi a unei dimineţi, care alcătuiesc o zi de creare. În timpul serii lucrurile erau neclare, dar dimineaţa ele deveneau mai clare. Răspunsul la întrebarea cum avea să fie a şaptea zi de creare a lui Dumnezeu era învăluit în întunericul serii de la începutul ei, căci acesta era condiţionat de calea de acţiune a omului cu voinţă liberă. S-a dovedit a fi în întuneric cum avea să fie o zi binecuvântată. Dar când Fiul unic-născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ, pentru a aduce la lumină viaţa şi nemurirea prin evanghelie, a început dimineaţa. Nu cu mult înaintea venirii Lui, profeţia Bibliei a început să se împlinească la scară mare prin eliberarea credincioasei rămăşiţe iudaice din Babilon şi întoarcerea lor în Cetatea Sfântă, Ierusalim, în 537 î.C. Aceasta se întâmpla pe la mijlocul celei de-a şaptea zile de creare sau la aproape 3.500 de ani de la crearea omului. Astfel s-a întâmplat cu această zi, aşa cum este descris la Proverbele 4:18: „Cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care străluceşte din ce în ce mai mult până la miezul zilei.”.
      La fel a fost cu cele şase zile precedente de creare. Au început neclar, dar s-au terminat în lumină deplină în ce priveşte scopul şi realizarea fiecărei zile. Deoarece a Patra Poruncă despre ziua de sabat săptămânal este bazată pe săptămâna de creare, ca model, şi pentru că zilele săptămânii însemnate de cea de-a Patra Poruncă sunt toate egale, înseamnă că fiecare zi din săptămâna de creare este, de asemenea, egală ca lungime cu celelalte, adică de 7.000 de ani. Cum perioada descrisă în Geneza 1:1, 2 a precedat săptămâna de creare, aceasta, potrivit voinţei lui Dumnezeu, lasă ca acea perioadă a creaţiei originale să fie nedeterminată ca durată, mult mai lungă decât toţi cei 49.000 de ani (7 x 7.000) ai săptămânii de creare. Săptămâna de creare însăşi a început cu aproximaţie în anul 46.025 î.C., potrivit orarului Bibliei.

      ZIUA A DOUA

      Dimineaţa primei zile de creare a trecut şi este timpul să înceapă seara zilei a doua. „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să fie o întindere între ape şi să se separe apele de ape!” (Geneza 1:6) Ştiinţa argumentează astăzi că, înaintea formării maselor mari de apă pe suprafaţa pământului, toată apa existase ca vapori, deoarece pe atunci suprafaţa pământului trebuie să fi fost extrem de fierbinte. În cele din urmă temperatura a scăzut sub punctul de fierbere a apei şi apoi a avut loc condensarea unei mari părţi din aceşti vapori, care au fost depozitaţi pe pământ ca o mare masă de apă, fie prin ploi mari, fie prin alte procese. Dar nu toţi vaporii din atmosferă au fost depozitaţi pe pământ. O pătură groasă de vapori înfăşura globul pământesc şi nu exista spaţiu deschis cu o atmosferă. Dumnezeu a văzut necesitatea acestui fapt pentru viitorii locuitori ai pământului. La momentul potrivit, El a cerut să se formeze o întindere. Puterea Lui era egală cu voinţa Sa exprimată: „Dumnezeu a făcut întinderea şi a separat apele care erau dedesubtul întinderii de apele care erau deasupra întinderii. Şi aşa a fost.” - Geneza 1:7.
      O mare masă de apă s-a ridicat astfel deasupra suprafeţei pământului şi era rotită odată cu rotaţia pământului, ca o boltă deasupra lui. Fără îndoială că aceasta reflecta lumina soarelui la fel de strălucitor precum planeta pe care oamenii o numesc Venus, care până acum este înconjurată de un strat de nori. Bolta de apă era ţinută în suspensie nu de către întinderea de dedesubt, ci prin hotărârea şi puterea lui Dumnezeu. Pe lângă atracţia gravitaţională, acesta nu lăsa atmosfera pământului să se întindă şi să se disipeze până la o distanţă nelimitată.
      „Dumnezeu a numit întinderea Cer. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Geneza 1:8) Întinderea care s-a extins în jurul pământului în cea de a doua zi şi pe care Dumnezeu a numit-o Cer nu era aceeaşi cu „cerurile” de care se vorbeşte la Geneza 1:1. Acele ceruri fuseseră create înainte de prima zi de creare şi cuprindeau toate corpurile cereşti din universul nostru material. Întinderea numită Cer a apărut prin despărţirea apelor de pe pământ şi din jurul lui, în timpul celei de-a doua zile de creare. Apele aflate în suspensie deasupra nu cuprindeau nici una din stelele cerurilor din afară. Prin această uriaşă masă de apă aflată deasupra acestei întinderi, soarele, luna şi stelele nu erau vizibile pe suprafaţa apelor de sub întindere. Despărţirea apelor care erau deasupra întinderii de apele care erau dedesubtul întinderii trebuia să aibă loc la timpul fixat de Dumnezeu şi să servească măreţului Său scop, dar fără a distruge această întindere numită Cer.

      ZIUA A TREIA

      La începutul istoriei creaţiei, ape învolburate acopereau întreaga faţă a globului. Apa a continuat să acopere globul chiar şi după împărţirea apelor, pentru a permite o întindere atmosferică, până la terminarea celei de a doua zile de creare. „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să se adune la un loc apele de sub ceruri şi să apară uscatul!” Şi aşa a fost.” (Geneza 1:9) Aspectul lipsit de formă al acestei sfere acoperite de apă a fost schimbat de apariţia uscatului deasupra apelor. Evident, acest fapt a fost produs de o contractare sau micşorare a globului, ceea ce a produs o încreţire a scoarţei pământului, astfel încât au fost împinse deasupra apelor suprafeţe de uscat. În felul acesta circumferinţa întregului pământ s-a micşorat. Astfel s-a dovedit că apele erau pe pământ şi nu că pământul plutea pe ape, aşa cum interpretează unii critici religioşi ai Bibliei Psalmul 24:2. Pământul era baza planetei noastre şi apele erau doar adăugate. În Exodul 20:4, 5 se spune că apele erau „sub pământ”, dar aceasta însemna doar sub scoarţă, şi nu sub întregul pământ. În această privinţă, Dătătorul Celor Zece Porunci este perfect ştiinţific.
      „Dumnezeu a numit uscatul Pământ, iar apele adunate le-a numit Mări. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Geneza 1:10) Termenul „mări” includea şi lacurile, comparabile cu Marea Galileei de 20,5 kilometri lungime, de asemenea mări interioare mai mari şi marile oceane. Astăzi mările şi oceanele acoperă cam trei sferturi din suprafaţa planetei noastre, dar nu ştim cât acopereau atunci, în a treia zi de creare. Erau acelea ape dulci? Dovezile geologice arată clar că la începutul existenţei lor acestea erau în întregime din apă dulce. Concentraţia de sare a oceanelor a fost o evoluţie ulterioară, pe măsură ce apele s-au scurs de pe uscat. La fel ca şi astăzi, suprafaţa pământului care se ridica deasupra apelor era, fără îndoială, întreruptă. Pământul uscat nu încadra mările sau oceanele, ci aproximativ şapte mări înconjurau uscatul. Deci exista un ocean înconjurător şi era posibil ca să se meargă până la marginile pământului, deşi pământul nu era plat. Căderea cuiva de pe pământ nu îl azvârlea în spaţiul infinit, ci îl arunca în apa înconjurătoare.
      Până atunci nu exista nici o formă de viaţă în marea globală primară şi nu exista nici o formă de viaţă pe uscat la apariţia acestuia. Atunci, cum a început viaţa pe această planetă? Nu prin aşa numita „generaţie spontană”. Nu deoarece condiţiile chimice şi fizice ale materiei moarte ar fi devenit favorabile vieţii şi, din întâmplare, rearanjarea chimică şi structurală în molecula materiei moarte ar fi produs scânteia vieţii cu un început confuz şi nesigur. Începutul vieţii nu a fost o întâmplare, aşa cum nu este nici existenţa materiei. A fost un miracol al marelui Dătător de viaţă, despre care se spune: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” (Psalmii 36:9) La început, însă, trebuie să fi fost o pregătire a suprafeţei stâncoase a pământului pentru aceasta, prin realizarea unui sol pe care să poată trăi plante, atât pe uscat cât şi în mare. „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să dea pământul iarbă, plante cu sămânţă, pomi roditori care dau rod cu sămânţă în el, după specia lor, pe pământ!” Şi aşa a fost.” - Geneza 1:11.
      S-a întâmplat ceva minunat când puterea divină a suprapus principiul vieţii asupra atomilor materiei şi a produs materie vie, materie vegetală şi organică. A început viaţa regnului vegetal; a început viaţa bacteriană, iar formarea moleculelor organice complexe nu a avut nevoie de sute de milioane de ani, aşa cum judecă savanţii falşi şi fără Dumnezeu, şi nu a apărut în mod întâmplător prin rearanjări interne complicate ale materiei care a fost moartă mai întâi. Viaţa a fost creată în mod instantaneu de Dumnezeu.
      Declaraţia lui Dumnezeu a împărţit lumea plantelor în trei categorii generale: iarba, cea mai simplă şi cea mai răspândită formă, apoi vegetaţia cu seminţe, o clasă superioară şi mai amplă, şi apoi pomii fructiferi care dau fructe după specia lor. Toată această viaţă vegetală se putea reproduce şi astfel ţinea pământul împodobit şi, de asemenea, furniza hrană pentru viitorul regn animal. Prezenţa carbonului în mările primare şi în scoarţa pământului avea să se dovedească valoroasă pentru ambele regnuri. Fără îndoială că în timpul acela aerul era încărcat cu carbon. Proprietatea pe care o au plantele de a lua dioxidul de carbon din atmosferă şi de a elibera oxigen servea la purificarea ei şi furniza oxigen de respirat pentru regnul animal de mai târziu. La început Dumnezeu a creat multele familii diferite de plante şi vegetale şi a stabilit hotare pentru fiecare, hotare peste care nu se poate trece; el a aranjat păstrarea acestor specii distincte prin reproducerea fiecăreia în cadrul speciei ei. Această regulă divină, care nu poate fi încălcată, este marcată prin hotărârea că pomii trebuiau să dea „rod după specia lor”. Regnul vegetal nu a început cu o plantă originală din care să se dezvolte toate celelalte specii diferite. Prin crearea diverselor specii la început, cu o mare varietate în cadrul fiecărei familii, s-a dezvăluit imediat „înţelepciunea extrem de diversificată a lui Dumnezeu”. (Efeseni 3:10) El a stabilit un principiu pe care avea să-l urmeze în crearea formelor de viaţă ulterioare.
      Cât soare ajungea pe suprafaţa uscatului pentru fotosinteza plantelor nu este descoperit. Dar cum crearea regnului vegetal a urmat apariţiei uscatului, fără îndoială că a avut loc în dimineaţa celei de-a treia zi de creare. Cât de aproape a fost aceasta de ziua a patra, cu marea ei creştere de lumină, nu ştim. „Pământul a început să dea iarbă, plante cu sămânţă după specia lor şi pomi care dau rod cu sămânţă în el, după specia lui. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Geneza 1:12, 13) Astfel, ziua a treia s-a terminat în mod luminos, cu scopul ei împlinit, nu doar cu o vegetaţie luxuriantă care înveşmânta uscatul, ci şi cu multe forme de plante submarine care împodobeau fundul mărilor. 

      ZIUA A PATRA

      Pe măsură ce timpul înainta spre seara următoarei zile de creare, ceea ce are loc se dovedeşte a fi comparabil cu ceea ce a avut loc în prima zi, când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” şi nu contrazice această zi. „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să fie luminători pe întinderea cerurilor ca să separe ziua de noapte, să servească drept semne şi să arate anotimpurile, zilele şi anii! Ei să servească drept luminători pe întinderea cerurilor ca să lumineze pământul!” Şi aşa a fost.” (Geneza 1:14, 15) Nu se spune că vreun întuneric ar fi precedat această zi de creare, care trebuia să fie împrăştiat de lumină. Aşa că aceasta diferă de ceea ce s-a întâmplat, la porunca lui Dumnezeu, în Ziua Întâi. S-a spus că lumina acelei zile venea de la soare. Atunci, de ce ar chema Dumnezeu luminători care să apară în întinderea cerului?
      Înaintea acestei zile suprafaţa exterioară a bolţii de apă care înfăşura pământul primea toate beneficiile razelor soarelui. Dedesubt, atmosfera întinderii recent create nu era încă subţiată şi limpezită de întunecimea ei, aşa că orice lumină care o penetra era difuză, fără să-i fie văzută sursa. Dumnezeu a hotărât o schimbare. „Şi Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, luminătorul mai mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul mai mic ca să stăpânească noaptea, precum şi stelele. Dumnezeu i-a pus pe întinderea cerurilor ca să lumineze pământul, ca să stăpânească ziua şi noaptea şi ca să separe lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.” - Geneza 1:16-19.
      Semnificativă este folosirea aici a verbului „a face” în loc de „a crea” legat de aceşti luminători. Soarele, considerat de mult timp părintele pământului nostru, fusese creat înainte de prima zi de creare. Acelaşi lucru este adevărat despre lună şi stele. Ele sunt incluse în „cerurile” menţionate la Geneza 1:1. Dar în a patra zi de creare, Dumnezeu face aceste corpuri cereşti pentru a avea o nouă relaţie cu suprafaţa pământului şi cu întinderea de deasupra lui. Afirmaţia că „Dumnezeu i-a pus pe întinderea cerurilor ca să lumineze pământul” arată că deveneau vizibili, ca şi cum se aflau în întindere, iar lumina lor ajungea pe suprafaţa pământului cu putere mai mare ca înainte. Sursa de lumină din timpul zilei era văzută ca un luminător puternic, iar noaptea se vedea revărsându-şi lumina un luminător mai slab. Deşi atmosfera întinderii se limpezise destul pentru a permite acest efect, totuşi aceşti luminători nu erau văzuţi pe suprafaţa pământului în detaliu clar, din cauza apelor care se aflau în suspensie deasupra întinderii, în cea de-a doua zi de creare.
      Faptul că cei doi mari luminători nu sunt numiţi ar sugera că ei nu erau văzuţi atunci în mod clar, ci că aveau un efect ca iluminatul indirect într-o casă. Abia după potopul global din zilele lui Noe, Biblia numeşte soarele pentru prima dată, iar mai târziu este numită şi luna, tot pentru prima dată. (Geneza 15:12; 37:9) După potop există dovada clară că masa de apă aflată în suspensie deasupra întinderii se prăbuşise şi fusese depozitată pe pământ. Faptul că pe tot pământul trebuie că a fost mai cald a trebuit să fie recunoscut şi de savanţii atei. Geologia, fără îndoială, arată că vegetaţia din actuala noastră zonă temperată creştea din abundenţă în zone nordice îndepărtate precum Alaska, Groenlanda de Sud, Islanda şi Insula Spitsbergen, şi că plantele subtropicale creşteau din abundenţă mai la nord, cu păduri de palmieri chiar în sudul Angliei. În mod corespunzător, variate forme de viaţă animală de pe uscat şi din mare trăiau, de asemenea, mai la nord. Faptul că s-au găsit zăcăminte de cărbune de-a lungul coastei antarctice este considerat dovada incontestabilă că, pe timpuri, o vegetaţie bogată acoperea acel vast continent, acum aproape în întregime acoperit cu gheaţă. Căldura generală de pe glob se datora, fără îndoială, bolţii de ape de deasupra întinderii atmosferei, care lăsa lumina şi razele calde ale soarelui înăuntru şi o împrăştia peste tot, dar care, asemenea unei sere, nu lăsa căldura să iasă.
      Irigarea plantelor de pe pământ în acel timp se făcea aşa cum este descris în relatarea detaliată despre creare, din Geneza, capitolul 2: „Pe pământ nu era încă niciun arbust de câmp şi nu încolţea încă nicio plantă de câmp, pentru că Iehova Dumnezeu nu făcuse să plouă pe pământ şi nu era niciun om care să cultive pământul. Ci un abur se ridica din pământ şi uda toată faţa pământului.” (Geneza 2:5, 6) Aceasta înseamnă o ridicare a umezelii, şi nu o cădere a ei, ca în cazul ploii. Noaptea acest abur se condensa şi producea cu regularitate destulă umezeală pentru plantele în creştere. Cu tot aburul care se ridica în lumina zilei, nu se vedea nici un curcubeu. Se raportează că acest curcubeu este văzut prima dată de oameni după Potop, când Dumnezeu l-a făcut un semn pentru a aminti omenirii legământul Său faţă de ei şi de obligaţiile ei de a păstra viaţa animală, reprezentată prin sânge, ca sfântă. Dacă curcubeul ar fi apărut fără întrerupere de la apariţia mai marelui luminător în întinderea de peste pământ, din ziua a patra, nu ar fi avut o forţă sau un efect real în faptul că Dumnezeu l-a făcut un semn remarcabil al legământului Său, că niciodată un potop de ape nu va mai şterge omenirea de pe faţa pământului. (Geneza 9:8-17) Ar fi fost o banalitate şi nu o noutate, nu un indicator pentru lucruri noi, pentru schimbare.
      În afară de faptul că furnizau lumina în timpul zilei şi în timpul nopţii, soarele, luna şi stelele trebuiau să servească la ghidarea omului în alte moduri, „ca semne şi pentru anotimpuri, zile şi ani”. Ele strălucesc de atunci încoace în înălţimi ca „semne” ale existenţei lui Dumnezeu, ale „puterii lui veşnice şi Dumnezeirii lui”; şi, pe măsură ce profeţia progresa, ele au servit ca simboluri ale personajelor care joacă un rol în marea controversă asupra suveranităţii universale a lui Iehova. Ele au marcat nu doar anotimpurile, zilele şi anii literal, ci şi cele cu însemnătate specială în aranjamentul teocratic al Creatorului cu poporul Său ales. Deşi tăcute, fiind neînsufleţite, ele s-au alăturat cu putere în cântarea universală „Aleluia!”, la care invită Psalmul 148:1-6: „Lăudaţi pe Iehova! Lăudaţi pe Iehova din ceruri, lăudaţi-L în locurile cele înalte! Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L, toată oştirea Lui! Lăudaţi-L, soare şi lună, lăudaţi-L, toate stelele luminoase! Lăudaţi-L, cerurile cerurilor, şi voi, ape, care sunteţi deasupra cerurilor! Să laude numele lui Iehova, căci El a poruncit şi ele au fost create. Tot El le-a întărit pe vecie; a dat un decret care nu va trece.”.

      ÎNCEPUTUL VIEŢII CONŞTIENTE PE PĂMÂNT

      Astronomii nu ştiu astăzi nici o planetă în universul cunoscut care să fie atât de ideal adaptată vieţii creaturilor inteligente ca pământul nostru. Totul îl defineşte ca pe o creaţie specială a unui Dumnezeu inteligent. El a pregătit în mod ştiinţific acest loc pentru locuinţa creaturilor care gândesc şi relatarea Sa inspirată despre săptămâna de creare descoperă paşii ordonaţi pe care i-a urmat în acest scop. La sfârşitul celei de-a patra zile, El crease condiţiile potrivite pentru ca viaţa conştientă să trăiască din marea provizie de hrană a pământului şi să umple acest pământ de mişcare şi acţiune.

      ZIUA A CINCIA

      După calendarul Bibliei trecuseră 28.000 de ani de la începutul săptămânii, sau era aproximativ în anul 18.025 î.C., ceea ce înseamnă că viaţa animală pe pământ este destul de recentă în comparaţie cu presupunerile fantastice ale „ştiinţei” atee. Apele au devenit leagănul nu al vieţii omului, ci al vieţii animalelor marine. „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să mişune apele de o puzderie de suflete vii şi să zboare creaturi zburătoare deasupra pământului, pe faţa întinderii cerurilor!” (Geneza 1:20) Nici unei vieţuitoare nu i s-a poruncit să vină în existenţă în ape pentru ca viaţa animală să înceapă, ci să mişune în ele dintr-o dată, cu multe specii de familii diferite. În acelaşi timp, creaturi înaripate de multe specii trebuiau să zboare nu doar deasupra apelor, ci şi „deasupra pământului”, conturându-se pe faţa întinderii cerurilor.
      Să se observe cum Creatorul a numit acele creaturi vii din ape „suflete vii.” În acest mod, Creatorul ne dă definiţia Lui pentru „suflet”. Ne face cunoscut ce este un suflet pământesc şi ne uimeşte cu faptul că peştii şi reptilele marine sunt „suflete”. Astfel, El se deosebeşte de filozofia păgânismului şi a Creştinătăţii referitor la ce este un „suflet”, anume ceva nevăzut, de neatins, care este inteligent şi nemuritor, care locuieşte într-un corp material şi muritor doar pentru un timp, după care pleacă spre tărâmul spiritelor. Nu se poate argumenta că Creatorul a numit animalele marine „suflete” pentru faptul că acest presupus „suflet” (neph'esh) era cea mai importantă parte a lor. Cuvântul ebraic neph'esh vine de la verbul na'phash', care înseamnă „a respira”, cuvântul „suflet” (neph'esh) însemnând aici ceva conştient care respiră. Pentru acestea Creatorul a pregătit atmosfera întinderii.
      Relatarea inspirată respectă definiţia sufletului dată de Creator, când descrie ce a urmat poruncii divine: „Şi Dumnezeu a creat monştrii marini uriaşi şi tot felul de suflete vii care se mişcă şi de care au început să mişune apele, după specia lor, şi tot felul de creaturi zburătoare, înaripate, după specia lor. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.” (Geneza 1:21) Aici este a doua oară când relatarea despre creare foloseşte cuvântul „a crea”, cuvânt folosit în Scripturile Ebraice numai pentru a descrie ce face Dumnezeu. Folosirea aici arată că „a crea” nu înseamnă întotdeauna, ca la Geneza 1:1, a produce ceva din nimic, ci poate însemna a produce ceva nou din materie deja existentă. Asta a făcut Dumnezeu în a cincia zi, când a dat viaţă animalelor din mare şi creaturilor înaripate. Dovedind îndemânare inegalabilă ca Proiectant, El a creat multe specii în acelaşi timp, fiecare distinctă una de cealaltă. Printre animalele adaptate mărilor din acel timp erau astfel de reptile precum ihtiozaurul şi plesiozaurul, ale căror fosile au fost descoperite; de asemenea, peştele numit „celacant”, care se credea de mult dispărut, dar din care s-a prins unul în 1938 şi altul de alt tip a fost prins în decembrie 1952, în Africa de Sud-Est. Ştiinţa modernă recunoaşte arheopterixul ca „primă pasăre”, ale cărei fosile au fost găsite, dar Creatorul nu s-a limitat la acea pasăre. El a creat multe specii. Prin „creaturi înaripate” nu trebuie înţelese numai păsările, ci şi marile creaturi zburătoare din timpuri străvechi, ca de pildă pterodactilul, care avea anvergura aripilor de 8 metri. Pot fi cuprinse aici şi insectele zburătoare, din care există sute de mii astăzi.
      Dumnezeu a fost încântat de ce a creat; erau bune, la fel ca toate lucrările Lui. „Atunci Dumnezeu le-a binecuvântat, zicând: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor şi să se înmulţească pe pământ creaturile zburătoare!” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.” (Geneza 1:22, 23) Potrivit legii lui Moise, binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului Său ales din vechime însemna că ei urmau să aibă din abundenţă hrană şi că El avea să le binecuvânteze puterea de a se reproduce, pentru a continua ca o naţiune numeroasă. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra creaturilor vii din mare şi din aer însemna acelaşi lucru: hrană potrivită pentru plăcerea lor şi o mare înmulţire a speciei lor. Psalmistul marchează aceasta, spunând: „Cât de numeroase sunt lucrările Tale, Iehova! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de bogăţiile Tale. Iată marea cea întinsă şi mare: în ea se mişcă nenumărate creaturi vii, mici şi mari. Acolo umblă corăbiile şi leviatanul acela pe care l-ai făcut să se joace în ea. Toate aceste creaturi Te aşteaptă, ca să le dai hrană la timp. Ca să le-o dai, ele se strâng; Îţi deschizi mâna, ele se umplu de bunătăţi.” - Psalmii 104:24-28.