Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Puterea speranței
 
    Speranța ar fi fost necunoscută în univers fără marele izvor al vieţii veşnice, care este Iehova, „Dumnezeul speranței” (Romani 15:13). În ceasurile cele mai triste din istoria omului când Adam şi Eva s-au răsculat împotriva creatorului lor, aducând păcatul și moartea asupra urmaşilor lor, Iehova a văzut necesitatea unei speranțe şi în îndurarea Sa, El s-a îngrijit de aceasta. Această speranță măreaţă se descoperă pentru prima dată acum 6000 de ani ca fiind plină de o putere activă şi ocrotitoare pentru cei care iubesc şi caută dreptatea. Puterea ei însufleţită prin înţelegerea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, îndeamnă pe creştin la acţiune evlavioasă, îl sprijineşte în probă şi-l conduce pe calea îngustă care duce la viaţă fără sfârşit în Lumea Nouă a lui Iehova.
    De ce perspectivele de viitor ale acestei lumii par deznădăjduite, dacă Iehova a dat omenirii o speranță care nu dă greş? Pentru că Satan diavolul a orbit cea mai mare parte a omenirii cu privire la adevărata speranță. Această creatură nelegiuită a inventat speranțe false pe care le-a impus oamenilor. El a înşelat naţiunile, transformându-se în înger de lumină, astfel că, astăzi „toată lumea zace în cel rău“. (2 Corinteni 11:14, 1 Ioan 5:19, 2 Corinteni 4:4). Care a fost rezultatul? O lume plină de oameni, hrănindu-se cu speranțe seci. Întrebaţi omul de pe stradă: care este speranța lui? Răspunsul lui vă va arăta aproape totdeauna că speranța lui este nesigură, nehotărâtă. Există oameni, care vor recunoaşte că şi-au pus speranța în bani, dar asemenea oameni nu au speranța pe care o dă Iehova Dumnezeu. Ei sunt criminali în ochii Lui. Este scris: „Dacă mi-am pus încrederea în aur, dacă am zis aurului: „Tu eşti speranța mea“, dacă m-am îngâmfat de mărimea averilor mele, de mulţimea bogăţiilor pe care le dobândisem... şi aceasta este tot o fărădelege care trebuie pedepsită de judecător, căci m-aş fi lepădat de Dumnezeul cel de sus!“ - Iov 31:24, 25, 28.
    Aceia care îşi pun speranța în promisiunile omeneşti sau chiar într-o organizaţie de naţiuni nu pot spune în mod sigur: „În speranța aceasta am fost mântuiţi“. Cum ar putea ei, să aibă o speranță de mântuire? Deoarece promisiunile unei lumi mai bune de mâine nu sunt realizabile. Dacă se sprijinesc pe temeliile lor nu vor rezista. Cum ar putea o organizaţie formată din oamenii cei mai pricepuţi să dea o speranță de mântuire, când „orice om este doar o suflare“? (Psalmi 39:5, Iov 8:14, 15). Astfel cea mai bună organizaţie pe care omul ar putea-o pune pe picioare, este neputincioasă de a servi ca temelie a unei speranțe de mântuire. „Îi prăpădeşti ca molia ce are el mai scump. Da, orice om este doar o suflare:“ (Psalmi 39:11). Deşi preoţimea a spus preşedintelui Eisenhower că el este arhitectul unei speranțe noi şi că naţiunile unite sunt singura speranță a omului, este cunoscut faptul că naţiunile nu sunt pline de bucurie şi de pace. De ce? Pentru că ele nu cunosc pe Dumnezeul speranței. Ascultaţi cuvintele lui Isus Christos: „Neprihănitule Tată, lumea nu te-a cunoscut“ (Ioan 17:25). Necunoscând pe Iehova singurul izvor al speranței adevărate, lumea vede cum îi dispar speranțele ei bazate pe bogăţii şi pe promisiuni omeneşti.
    Promisiunea divină a unei Lumi Noi şi veşnice a dreptății va rămâne în picioare. (Deuteronom 7:9, Isaia 66:22). Iată o speranță încurajatoare şi eliberatoare în ciuda faptului că, până în prezent, toţi mor în Adam (1 Corinteni 15:22). O speranță eliberatoare? În ce înţeles? Pentru că o Lume Nouă înseamnă (ca şi creaţiunea) că ea va fi izbăvită din robia stricăciunii (Romani 8:21). Oamenii acuză adesea pe Dumnezeu de a fi răspunzător pentru robia lumii la stricăciune. Ei aduc o asemenea acuzaţie pentru că nu cercetează să cunoască motivele pe care le dau scripturile. Numai datorită bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au putut să aibă copii înainte de executarea sentinţei de moarte asupra lor, altfel noi n-am exista astăzi. Dar ca urmare a păcatului lui Adam, oamenii s-au născut imperfecţi şi înclinaţi morţii. (Romani 5:12).
    În ce înţeles a supus Iehova omenirea deşertăciunii, pe baza speranței? Prin cuvintele pe care le-a spus în grădina Edenului, chiar înainte de condamnarea la moarte a lui Adam şi a Evei. În calitatea Sa de judecător Iehova s-a adresat, în aceste cuvinte, heruvimului ocrotitor, necredincios, creatura spirituală care este cunoscută sub numele de Satan Diavolul: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta va zdrobi capul tău şi tu îi vei împunge călcâiul“. (Genesa 3:15) În aceste cuvinte a fost rezumată speranța supremă la întreaga omenire! Cel Prea Înalt a promis că, acela care a adus răul în lume, şi care are puterea morţii, adică Diavolul, va fi zdrobit de către un Eliberator. (Evrei 2:14). Aceasta este o promisiune a unei Lumi Noi, unde creaţiunea umană va fi eliberată din robia stricăciunii şi va fi condusă spre libertate glorioasă şi viaţă veșnică. - Isaia 65:17.
    Când acela care fusese ales de către Iehova, pentru a fi Marele Eliberator, adică Fiul Iubit a lui Dumnezeu, a venit pe pământ, El a făcut cunoscut că o Lume Nouă n-ar însemna numai sfârşitul şarpelui, al cărui cap va fi zdrobit, ci deasemenea, că omenirea ascultătoare va fi mântuită în această speranță, pentru a primi viaţă veşnică. Isus a zis: „Eu am venit pentru ca ele să aibe viaţă, şi s-o aibe din belşug.“ (Ioan 10:10). În vederea acestei Lumi Noi perfecte, a dat Dumnezeu pe Unicul Său Fiu şi a permis ca El să moară pe lemn. (Ioan 3:16). Temelia Lumii Noi a fost pusă când Tatăl Ceresc a primit meritul răscumpărării pe care l-a prezentat Isus Christos Cel Înviat. Aceia care în zilele noastre cred din toată inima lor în speranța mântuirii, adică în cerurile noi şi în pământul nou al lui Iehova, formează Societatea Lumii Noi. Speranța lor, bazată pe promisiunea divină, deci sigură, îi susţine, şi este o forţă în viaţa lor.

    De ce este speranța o forţă sau putere?

    Dicţionarul lui Webster defineşte speranța în aceste cuvinte: „Aşteptarea unui bine, pe care-l doreşte cineva şi care se întrevede ca probabil.“ Speranța se compune aşadar, din două elemente: 1) dintr-o dorinţă şi 2) din simţământul că această dorinţă se va realiza. Atunci cum poate cineva să întreţină o dorinţă arzătoare fără să aibă speranță? Căci o speranță care are puţini sorţi, sau nici unul de a se realiza nu este speranță. Dorinţa este adevărat, poate să amăgească, totuşi speranța are o putere mai mare.
    Pentru a crede în lucrurile pe care noi le nădăjduim trebuie motive tari, statornice, o temelie pe care să te sprijini. Pentru ce aceasta? Pentru că noi nu vedem obiectul speranței noastre. Este scris: „Dar o speranță care se vede, nu mai este speranță, pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? (Romani 8:24). Verbul „a vedea“ arată aici ideea împlinirii speranței noastre, căci atunci ochii noştri văd realizarea. (Iov 7:7). Verbul „a vedea“ are un înţeles asemănător aceluia de „a gusta“. Citim: „Ochii mei nu vor mai vedea fericirea.“
    Speranța fiind aceea pe care noi nu o vedem, ea ar putea avea un rezultat bun sau rău, totul depinde pe ce ne-am bazat speranța. Puterea pe care o dă speranța, nu duce totdeauna la un rezultat bun, după cum ne arată exemplul heruvimului ocrotitor, care a devenit Satan Diavolul. Această puternică creatură spirituală a fost doborâtă de ambiţie. Ambiţia lui a devenit speranța sa pentru că el a întrevăzut ca probabilă realizarea lucrului dorit. Aceasta a fost puterea speranței care la împins pe heruvimul ocrotitor la punerea în aplicare a planului său ambiţios. El s-a răsculat împotriva Suveranităţii Universale a lui Iehova, a devenit trădător şi prin vicleşug a făcut-o pe Eva să se lepede de credinţă.
    Înţelepciunea diabolică care a întărâtat această răscoală şi a provocat această ruptură cu organizaţia sfântă a lui Iehova n-a realizat niciodată speranța sa, aceea de-a deveni asemenea Celui Prea Înalt. Speranța aceasta este o speranță falsă. Îm primul rând ea este formată de dorinţă criminală, şi în al doilea rând, simţământul că dorinţa s-ar realiza a fost inspirat de o mândrie oarbă care a stricat înţelepciunea heruvimului. (Ezechiel 28:17,1 Timotei 3:16). O speranță inspirată de mândrie poate să ducă numai la dezastru. (Proverbe 16:18). Deja Satan cu demonii lui nevăzuţi a fost aruncat din înălţimile cereşti jos pe pământ. În curând domnitorul nevăzut al acestei lumi va fi înfrânt în Armaghedon, când Regele Isus Christos îl va arunca în abisul inactivităţii asemănătoare morţii. (Ioan 12:31, 14:30, Apocalipsa 12:7, 9, 12, 20:1-3). Cazul heruvimului ocrotitor arată că speranța fără o bază solidă nu poate niciodată avea un rezultat bun, el mai arată de asemenea puterea care este dorinţa însoţită de simţământul de a putea-o realiza.

    Pentru ce a fost falsă speranța Evei?

    Prin şiretlicul şarpelui, Satan a invitat-o pe Eva să mănânce din pomul oprit, momind-o prin această dorinţă: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.“ (Genesa 3:4,5). Eva avea dorinţa să-şi mărească înţelepciunea şi simţământul că ea ar putea-o realiza. Astfel dorinţa ei a devenit roditoare. Ea dăduse naştere speranței, a cărei putere o împingea pe Eva, nu spre viaţă, ci spre moarte. (Iacob 1:14, 15). Textul de mai sus arată că Eva a fost lăsată să se momească prin dorinţa ei care a dat naştere păcatului, şi aceasta în aşteptarea obţinerii unei înţelepciuni mai înalte. „Nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii“ (1 Timotei 2:14). Eva a recunoscut că crezuse pe şarpe: „șarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom“ - Genesa 3:13.
    Pentru ce speranța Evei ia cauzat moartea? Pentru că ea nu stătea pe o bază solidă. Dacă Eva păcătuia, putea să spere să primească lucrul dorit. Păcatul constituia temelia speranței ei. Ea nu avea nici un motiv să creadă că păcatul ar putea da naştere la ceea ce şarpele i-a promis. Nimic nu dovedea că şarpele era vrednic de încredere. Declaraţia şarpelui a contrazis în mod formal pe Creatorul Evei, care declarase: „În ziua în care vei mânca vei muri.“ (Genesa 2:17). Șarpele nu dovedise că vorbele lui Iehova erau mincinoase. El nu dovedise nici că ale sale erau adevărate. Aşadar, Eva n-avea nici o bază solidă pe care să-şi zidească credinţa sa. Temelia pe care şi-o alese ea, era făcută din credulitate. Speranța bazată pe credulitate trebuie să se încredinţeze cuvântului sau părerii nedovedite prin nimic, pentru tot ceea ce priveşte viitorul. Care era atunci slăbiciunea speranței Evei? Ea nu a fost bazată pe ceea ce scripturile numesc credinţă.
    „Ce este credinţa? Ea este ceea ce dă substanţă speranțelor noastre, ceea ce ne convinge despre lucrurile pe care nu le putem vedea.“ (Evrei 11:1). Cuvântul tradus aici prin substanţă, înseamnă bază, temelie, care susține celelalte lucruri. De aceea versiunea Weymonth (a treia ediţie) a definit credinţa ca fiind o asigurare bine întemeiată din lucruri pe care cineva le speră. Ce este asigurarea? Este ea o convingere sau o credinţă puternică? Chiar aşa e! Dicţionarul Tunk şi Vagnall defineşte convingerea şi asigurarea după cum urmează: „Convingerea este o credinţă stabilită prin argumente sau probe, asigurarea este o credinţă care depăşeşte argumentele. Noi vom aprecia cu atât mai mult profunzimea definiţiei: Credinţa este aşteptarea asigurată a lucrurilor despre care se speră. Eva n-a avut niciodată o asigurare bine întemeiată sau o aşteptare asigurată de lucruri pe care ea le spera. Speranța ei era falsă, cu toate acestea ea avea o putere care o împingea la acţiune.

    Cât de puternică o speranță întemeiată pe credinţă?

    O speranță întemeiată pe credinţa în promisiunea sigură a Dumnezeului Cel Veşnic, este că lucrurile pe care cineva le speră se vor realiza în mod sigur, dar condiţia este de a rămâne credincios până la sfârşit. Aceasta este o astfel de speranță bine întemeiată pe care o aveau cei dintâi Martori ai lui Iehova. În capitolul 11 către Evrei apostolul vorbeşte de credinţa lor. Martorii lui Iehova din vechime aveau ochii aţintiţi spre Lumea Nouă. Iată ce zice Biblia despre Avraam: „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari al cărei meşter şi Ziditor este Dumnezeu.” (Evrei 11:10). Asta nu vrea să spună că Avraam, Isac, şi Iacov aveau o speranță cerească. Ei sperau mai de grabă să învie la viaţă pe pământ, şi aceasta sub domnia cerurilor noi. De aceea apostolul Pavel a scris despre speranța lor cele ce urmează:
    „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.“ (Evreii 11:13-16). Moise era unul dintre aceia care nu spera să meargă în cer, ci să trăiască pe pământ în timpul domniei cereşti a Regelui Isus Christos. Întreţinând o asemenea speranță, Moise şi-a îndreptat privirea spre viitor. De aceea Moise “a ales mai bine să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Christos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii ațintiți spre răsplătire.” (Evrei 11:25.26) Moise avea toate motivele să-şi păstreze ochii ațintiți spre un pământ plin de gloria lui Iehova, căci Cel Atotputernic, El însuşi obligându-se prin jurământ, îi făcuse această promisiune: „Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu şi că slava Domnului va umplea tot pământul “ Moise n-a uitat niciodată această promisiune. - Evrei 11:11, Habacuc 2:14.
    Deoarece aceşti martori, formând un nor aşa de mare, nutreau o speranță de încredere, ei au făcut de cunoscut în public că nu făceau parte din lume. Aceasta a dezlănţuit persecuţie împotriva lor şi câteodată au fost chinuiţi. A slăbit integritatea lor în suferinţă? Nu, speranța venea să-şi aducă ajutorul ei și aceasta i-a ajutat. Este scris: „Unii ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi.“ - Evrei 12:1,11:35.

    Puterea speranței învierii

    Este clar că învierea făcea parte din speranța celor dintâi martori. Ei au întors spatele acestei lumi sperând să fie înviaţi pentru viaţă pe un pământ aşezat sub domnia guvernului ceresc fără să trebuiască să mai moară vreodată. Ei au rămas credincioşi până la sfârşit, totuşi n-au primit ce le fusese promis. De ce? „Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.“ (Evrei 11:40). Ei nu puteau, zice apostolul, să ajungă la desăvârşire înaintea adunării creştine, mireasa lui Christos, formată din 144.000 de biruitori credincioşi. (Apocalipsa 7:4, 14:1-3). Nefăcând parte din adunarea creştină care a început cu Isus Christos, martorii „marelui nor“, nu puteau spera să aibă parte la „prima înviere“ care este cerească şi glorioasă. Cu toate acestea, cei credincioşi din trecut vor avea parte la învierea „celor drepţi”, fiind ridicați din morţi într-o înviere pământească mai bună şi ajungând în cele din urmă la desăvârşire absolută prin Împărăţia lui Dumnezeu condusă de către Isus Christos. Fapte 24:15, Matei 22:32, 33.
    Cum este speranța învierii o astfel de putere în viaţa martorilor lui Iehova? Pentru că nici o persecuţie, oricât de violentă ar fi, ea nu poate distruge integritatea lor, nici chiar chinurile sau moartea. Speranța învierii este pentru ei un sprijin. În acelaşi fel după cum martorii din trecut, a lui Iehova, de la Abel până la Ioan Botezătorul şi-au păstrat integritatea, în ciuda batjocurilor, a biciuirilor, a lanţurilor şi a închisorilor, tot aşa Societatea Lumii Noi îşi va păstra integritatea chiar dacă astfel de probe se dezlănţuie împotriva ei (Evrei 11:36). Persecuţiile se vor înăspri, căci Învăţătorul a anunţat că în epoca noastră „vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.“ - Matei 24:9.
    În decursul celui de-al doilea război mondial miile de Martori ai lui Iehova, deţinuţi în lagărele de concentrare ale lui Hitler, au refuzat să primească eliberarea ca o renunţare la credinţa lor. Dacă ei s-ar fi lepădat de credinţă, şi-ar fi pierdut speranța. Aceia care nutresc speranța Lumii Noi, nu vor primi mai mult eliberarea compromiţătoare fie că sunt încercaţi, fie că sunt chinuiţi de către dictatorii „comunişti sau democraţi“. Când se va produce asaltul lui Gog din Magog venind de le capătul miază-noaptei, Martorii lui Iehova vor avea trebuinţă de puterea pe care o dă speranța învierii. Este scris: „Cine îşi va păstra viaţa o va pierde, şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.“ (Matei 10:39). Lumea care nu înţelege şi nici nu cunoaşte puterea pe care o dă această speranță este adesea uimită văzând integritatea statornică, a Societăţii Lumii Noi, martoră fiind următoarea scrisoare:
    „Când am început să studiez pe Martorii lui Iehova am reuşit să-mi asigur ajutorul prietenesc al unuia dintre avocaţii Uniunii Libertăţilor Civile Americane. Aprofundându-mă în această cercetare el mi-a spus următoarele: „D-voastră cu siguranţă n-aţi văzut niciodată pe cineva care este gata să moară pentru convingerile credinței sale. Cu felul nostru de a încurca lucrurile şi cu spiritul nostru, care nu este niciodată sigur de a se găsi în faţa convingerii absolute, noi oamenii moderni, credem că nu există nimic ce să valoreze ca viaţa omului. Totuşi când vă voi povesti despre Martorii lui Iehova, vă veţi găsi poate pentru prima dată în prezenţa oamenilor care sunt gata să sufere persecuţiile şi chiar moartea pentru credinţa lor. Atunci n-am fost pe deplin convins. Acum sunt.“ Pentru ce este lumea atât de uimită văzând integritatea Martorilor lui Iehova? Pentru că oamenii acestei lumi au speranțe confuze şi nu sunt niciodată siguri că se găsesc în faţa convingerii absolute? Mai degrabă pentru că lumea n-a cunoscut pe Iehova Dumnezeul speranței.
    Astfel, speranța bazată pe credinţă, ea însuşi la rândul ei, bazată pe cunoştinţă exactă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne descoperă pe Iehova şi lucrările Sale trecute şi prezente, este într-adevăr o putere! Ea îmbogăţeşte dragostea noastră pentru Iehova, dătătorul vieţii. Ea mângâie în vreme de nenorocire. Ea dă pace spirituală în epoca noastră când „oamenii îşi dau sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care au să vină pe pământ.“ (Luca 21:26). Ea ne îndeamnă să ne păstrăm intergitatea şi să lucrăm la mântuirea noastră finală. „Căci în speranța aceasta am fost mântuiţi“. Speranța este de neapărată trebuinţă, noi nu putem să trecem peste ea. Dacă ar fi putut, apostolul Pavel ar fi redus numărul lucrurilor importante pentru creştin la două: credinţa şi dragostea. Dar el nu face aceasta, ştiind că speranța este tot atât de importantă: „Acum rămân acestea trei: credinţa, speranța şi dragoastea“ (1 Corinteni 13:13). Apostolul Pavel n-a lărgit credinţa pentru ca să cuprindă în ea speranța. El ştia că proba stăruinţei sau a răbdării trebuie să aibe încă loc şi ea. El ştia deasemenea că speranța este o forţă puternică, care ne îngăduie să perseverăm uitându-ne nu la lucrurile care se văd ci la cele ce nu se văd. - 2 Corinteni 4:18.