Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vestitorul Imparatiei lui Iehova
Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Acesta este site-ul oficial al
Asociației Internaționale
Martorii lui Iehova

Arhivă Teme

 
Primii Creştini sub stăpânirea Romană
 
    De multe ori, în vorbirea zilnică, întâlnim aceste cuvinte: “Creştin” sau “Creştinism”. Majoritatea dintre noi ne numim astfel, chiar dacă aceste cuvinte au o valoare nesimificativă pentru unii. Totuşi am încercat oare să ne întrebăm de unde provine numele de “Creştin”? Cu ce poate fi el asociat, cine au fost aceia care l-au purtat şi care au fost faptele lor potrivit acestui nume?
    Isus Cristos, Fiul lui Iehova Dumnezeu a venit pe acest pământ cu scopul de a justifica Numele Tatălui Său şi pentru a vesti Evanghelia Împărăţiei. El a oferit cel mai mare exemplu de crediţă, El a preamărit Numele lui Dumnezeu, şi astfel a fost folosit de către Tatăl Său ca şi Întemeietor al Creştinismului.
    Deoarece bucuria lui Isus Cristos a fost de a îndeplini voia lui Tatălui Său, “… nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5:30), a fi Crestin înseamna a face voia lui Iehova şi a slăvi pe Dumnezeu ”în numele Lui”, asemeni Fiului Său. Apostolul Petru, unul din discipolii lui Cristos, a lasat urmatorul îndem: ”Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” (1 Petru 2:21).
    Ucenicii lui Cristos au fost intr-u totul demni pentru a purta numele de Creştin. Ca şi creştini adevăraţi, ei au avut o chemare specială, li s-a dat o însărcinare divină şi aveau asupra lor spiritul sfânt al lui Dumnezeu pentru a îndeplini lucrarea de a face discipoli din oamenii tuturor naţiunilor (Matei 28:19). Primii creştini au fost credincioşi acestei însărcinări, deşi aceasta i-a făcut nepopulari, obiecte ale urii, ţinte ale persecuţiei.
    La început au fost numai 120 în acest mic grup al creştinilor. Dar în mai puţin de două luni, în ziua Cincizecimii, au mai fost adăugaţi 3.000. Apoi numărul a crescut la 5.000. Lucrarea a înaintat, terenul de activitate s-a extins şi în ciuda opoziţiei violente din partea iudeilor ortodocşi, martorii lui Dumnezeu “mergeau peste tot, propovăduind Cuvântul” (Fapte 1:15; 2:41; 4:4; 8:4). Ei au înfiinţat adunări în principalele oraşe şi din aceste centre a fost dus mesajul Împărăţiei în teritoriile rurale. Pe lângă ce au scris Pliniu, Clemens Romanus şi Iustin Martirul, Origen spune clar: ”că mulţi [creştini] îşi făcuseră o ocupaţie din a merge nu numai prin oraşele lor, ci şi prin sate şi ferme”.
    Pe măsură ce tânărul creştinism, în vigoarea şi tăria lui, se răspândea în Imperiul Roman, acesta se lovea de multe teorii religioase, filozofii şi obiceiuri ciudate. El, de asemenea, se bătea cap în cap cu ideologiile funcţionarilor romani. Pentru păgânii care se închinau la demoni, care venerau o oştire de dumnezei diferiţi, într-adevăr părea foarte ciudat că aceşti oameni numiţi creştini credeau că există numai un singur Dumnezeu viu şi adevărat al cărui nume este Iehova. În ochii păgânilor părea ceva ciudat că aceşti servi ai lui Dumnezeu nu aveau temple grandioase. ”Căci trebuie să ne aducem aminte că timp de aproape trei secole creştinii nu au avut clădiri ale Bisericilor. Ei se întâlneau în astfel de case particulare care aveau camere suficient de mari pentru a le găzdui adunările”.
    Mai mult decât atât, creştinii nu aveau statui şi altare faimoase. ”Folosirea chipurilor”, afirmă Neander ”a fost la origine total străină închinării creştine şi Bisericilor, şi a rămas aşa în decursul acestei întregi perioade. Amestecul artei cu religia şi folosirea chipurilor mai târziu a părut pentru primii creştini o practică păgână”. Creştinii nu aveau un formalism impresionant, sau o preoţie plătită. ”În Biserica apostolică propovăduirea şi învăţarea nu se limitau la o clasă specială, ci orice convertit putea vesti Evanghelia celor necredincioşi şi orice creştin care avea darul se putea ruga, putea învăţa şi putea îndemna în adunare”.
    Creştinii Îl proclamau pe Cristos ca Salvatorul lor în locul împăratului. Chiar învăţăturile lor din Biblie, referitoare la lucruri precum: căsătorie, curăţie în toate lucrurile, cinste, dreptate, comportament paşnic unul faţă de altul, răbdarea persecuţiei violente, precum şi practicarea iubirii, a îndurării şi a iertării – toate aceste lucruri erau privite de păgânii necredincioşi ca ”întoarcerea lumii cu susul în jos”.
    Primii creştini care au încercat să se păzească de idolatrie, erau priviţi ca persoane foarte antisociale. Ei nu apăreau niciodată la sărbători şi spectacole publice. Ei nu se alăturau în distracţiile de la circ, sau amfiteatru. De ce nu? Ciprian, care a trăit atunci, dă alte motive pe lângă chestiunea idolatriei publice: ”Se pregăteşte o luptă de gladiatori pentru a satisface setea ochilor cruzi după sânge. Este omorât un om pentru plăcerea oamenilor, crima devine o profesie şi nu este numai practicată, ci şi predată”.
    Instituţiile romane s-au pus împotriva creştinilor, pentru a aţâţa împotriva lor atât oamenii, cât şi guvernul. Adesea aveau loc izbucniri ale violenţei gloatelor şi creştinii credincioşi sufereau pagube îngrozitoare şi chiar moartea.
    Cu toate că sufereau aceste persecuţii şi împotriviri din partea celor care se numeau oameni ca şi ei, adevăraţii creştini nu s-au compromis niciodată în chestiunea închinării. Ei au dat ascultare faţă de cuvintele lui Cristos: ”Nimeni nu poate servi la doi stăpâni”. La fel cum ei au refuzat să salute ”Heil Hitler” în timpurile moderne, tot aşa au refuzat acum nouăsprezece secole să se plece înaintea chipului Cezarului. Totuşi ei erau loiali şi ascultători faţă de Stat în toate chestiunile ce nu ţineau de închinare. Cristos le-a interzis să fie rebeli împotriva Statului: ”Daţi Cezarului lucrurile care aparţin Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile care aparţin lui Dumnezeu”, le-a poruncit El şi ei asta au făcut (Marcu 12:17). Cu privire la aceeaşi chestiune, Tertulian declara: ”Chipul Cezarului care este pe monede, trebuie dat Cezarului şi chipul lui Dumnezeu, care este în om, trebuie dat lui Dumnezeu; prin urmare, voi trebuie să daţi într-adevăr bani Cezarului, dar pe voi înşivă lui Dumnezeu; căci ce i-ar mai rămâne lui Dumnezeu, dacă toate i-ar aparţine Cezarului?”. Ei s-au conformat principiului: ”Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele Apostolilor 5:29)
    ”Primii creştini erau gata să moară pentru credinţa lor. Ei refuzau să se închine la dumnezeii romanilor păgâni. Deoarece credeau în pace, ei nu serveau în armatele imperiale romane”. Pentru romani, cei care ”se împotriveau serviciului militar păreau nefolositori Statului”, dar aceasta n-a schimbat punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la chestiune şi mai presus de toate, asta este ce a contat.
    Din pricina credinţei lor statornice, ei au suferit persecuţii groaznice. Creştinii din acele zile au fost atacaţi de erudiţi literaţi precum: Lucian, Celsus, Porfirius, Hierocles; erau adesea atacaţi de gloate şi bătuţi de populaţia prost îndrumată. Adunările creştine erau întrerupte; Bibliile le erau arse; privilegiile lor de cetăţeni romani nu le erau recunoscute; erau aruncaţi în închisori; şi uneori erau arşi pe rug, schingiuiţi, sau aruncaţi într-o arenă, pentru a fi sfâşiaţi în bucăţi de animale sălbatice. ”Era practicat orice mod de tortură. Luptând pentru existenţa sa, păgânismul n-a lăsat neîncercată nici o modalitate pentru a eradica o sectă atât de dispreţuită şi de temut”.
    Unii istorici au pus problema de ce poporul lui Dumnezeu a fost izolat şi persecutat peste măsură, dar când cineva cercetează chestiunea este foarte simplu să înţeleagă. O scrisoare adresată lui Diognetus, care a trăit în prima parte a secolului al II-lea, spune: ”Creştinii nu sunt separaţi de ceilalţi oameni, nici în ce priveşte locuinţa lor pământească, nici prin limbaj, şi obiceiuri; ei n-au locuit niciodată în oraşe separate, nu folosesc o vorbire specială, şi nici nu au un mod ciudat de viaţă. – Ei locuiesc în oraşele grecilor, sau ale barbarilor, după cum soarta le-a fixat locuinţa şi întrucât urmează obiceiurile ţării cu privire la îmbrăcăminte, hrană şi alte astfel de chestiuni, ei arată un comportament şi temperament care sunt minunate şi remarcabile pentru toţi oamenii. Ei ascultă legile existente, ba mai mult, ei triumfă asupra legilor prin propriul comportament”.
    Aşa că persecuţia n-a fost pentru că ei erau fanatici excentrici. Ei erau doar oameni obişnuiţi şi de rând în viaţa de zi cu zi (1Cor. 1:26-29). Toate faptele au dovedit că servii credincioşi ai lui Iehova sub stăpânirea Romei erau ”un tip de oameni dintre cei mai paşnici, cu caracter inofensiv, care n-au avut niciodată în minte vreo dorinţă sau vreun gând ostil faţă de bunăstarea Statului”.
    Ciudat, nu, ca astfel de oameni buni să fie urâţi şi persecutaţi fără milă? Iată motivul, explică Tertulian: „ei nu acordau împăratului onoruri zadarnice, false şi nebuneşti” şi refuzau să participe la festivalurile turbate ale păgânilor. Romanii erau toleranţi faţă de oricine îngenunchea şi se închina Statului totalitar şi dumnezeului său făcut de oameni, împăratul zeificat. Chiar iudeii au scos-o la capăt cât se poate de bine, compromiţând chestiunea”. „Dar comportamentul creştinilor”, ne spune Mosheim, „era exact inversul acestui fapt; căci, lăsând la o parte orice fel de teamă, ei se străduiau intens să-i facă pe romani să renunţe la superstiţiile lor inutile şi prosteşti, şi îi îndemnau mereu pe cetăţeni să renunţe şi să anuleze acele ritualuri sacre”. Evanghelia lor nu era un secret, ci era un mesaj ce trebuia proclamat de pe acoperişul caselor şi ei şi-au făcut o ocupaţie a lor să pună în aplicare vechiul slogan al profeţilor ‘Proclamaţi vestea bună!’.